Am ieşit din ruină pe unde intraserăm şi ne-a întâmpinat o seară timpurie de Florida plină de lumină limpede. Cerul era nepătat de nori. Soarele arunca peste golf o dâră de o

strălucire argintie puternică. Peste încă aproximativ o oră, dâra aceea avea să înceapă să-şi piardă luciul şi să devină

aurie, dar nu încă.

Am înaintat anevoie pe ceea ce mai rămăsese din Bulevardul Beţivului, Jack ducând coşul de picnic, Wireman rucsacul cu mâncare şi maculatoarele Artisan. Eu aveam desenele. Iarba de pampas şoptea, frecându-se de pantalonii noştri. Umbrele ni se întindeau lungi în spate, spre epava conacului. Mult în faţă, un pelican văzu un peşte, strânse aripile şi plonja ca un bombardier. N-am văzut bâtlanul şi nici n-am mai primit vizita lui Charley, Gnomul de Grădină. Dar când am ajuns pe creasta falezei de unde poteca, odinioară, cobora printre dunele care acum erau erodate şi abrupte, am văzut altceva.

Am văzut-o pe Perse.

Stătea la ancoră la trei sute de metri în larg. Velele ei imaculate erau strânse. Se legăna în ritm cu valurile, o mişcare precisă ca ticăitul unui ceas. De unde ne aflam puteam citi numele întreg pictat la tribord: Persefona. Părea părăsită, iar eu ştiam sigur că aşa este - pe timp de zi, morţii rămân morţi. Dar Perse nu era moartă. Ghinionul nostru.

– Dumnezeule, pare ieşită direct din tablourile tale, spuse Jack răsuflând adânc. Pe partea dreaptă a potecii era o bancă de piatră, abia vizibilă din cauza tufişurilor care creşteau în jurul ei şi a cârceilor ce şerpuiau pe şezutul ei plat. Jack se lăsă să cadă pe ea, căscând gura la corabie.

– Nu, am spus. Eu am pictat adevărul. Ce vezi tu este masca pe care o poartă în timpul zilei.

Wireman stătea lângă Jack, cu mâna streaşină la ochi împotriva soarelui. Apoi se întoarse spre mine.

– Oare o văd de pe Don Pedro? N-o văd, aşa-i?

– Poate că unii o văd, am spus. Cei cu boli terminale, schizofrenicii care nu şi-au luat încă medicaţia... Asta mă

duse cu gândul la Tom. Dar e aici pentru noi, nu pentru ei.

S-ar presupune că în noaptea asta vom pleca de pe Duma

Key la bordul ei. Drumul va fi închis pentru noi odată ce soarele apune. Or fi morţii vii toţi acolo, pe Persefona, dar există tot soiul de lucruri în junglă. Unele - ca gnomul de grădină - sunt lucruri pe care Elizabeth le-a creat în copilărie. Dar altele sunt lucruri care au venit de când Perse s-a trezit din nou. Am făcut o pauză. Nu-mi făcea plăcere să

spun restul, dar l-am spus: Nu aveam încotro. Îmi închipui că eu sunt răspunzător pentru unele dintre ele. Fiecare om are coşmarurile lui.

M-am gândit la braţele scheletice întinse în sus la lumina lunii.

– Deci, făcu Wireman aspru, planul este să plecăm pe mare, aşa-i?

– Da.

– Înrolaţi? Ca în simpatica şi bătrâna Anglie?

– Cam aşa.

– Eu nu pot, spuse Jack. Am rău de mare. Am zâmbit şi m-am aşezat lângă el.

– Nu avem în plan vreo croazieră, Jack.

– Bun.

– Deschizi pentru mine cutia aia de pui şi-mi rupi un copan?

Făcu ce i-am cerut şi se uitară amândoi fascinaţi la mine cum devorez mai întâi un copan, apoi pe celălalt. Am întrebat dacă nu vrea vreunul dintre ei pieptul şi când spuseră că nu, l-am mâncat şi pe acesta. Când mai aveam jumătate din el, m-am gândit la fiica mea, zăcând palidă şi moartă în Rhode Island. Am continuat să mănânc metodic, ştergându-mi mâinile unsuroase pe jeanşi între muşcături.

Ilse ar fi înţeles. Nu Pam, şi probabil nici Lin, dar Illy? Da. Mă

înspăimânta ce ne aştepta, dar ştiam că şi Perse este speriată. Dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi străduit atât de tare să

ne ţină la distanţă. Dimpotrivă, ne-ar fi primit cu braţele deschise.

– Timpul zboară, muchacho, anunţă Wireman. Lumina zilei se stinge.

– Ştiu, am spus. Şi fiica mea e moartă pe veci. Însă mie tot mi-e o foame de lup. Nu avem nimic dulce? O felie de tort?

Prăjituri? Un baton de ciocolată măcar?

Nu aveam. M-am mulţumit cu încă un pepsi şi câteva felii de castravete cu maioneză ranch pentru salate, care mie întotdeauna mi se păruse că arată şi are gust de muci puţin îndulciţi. Măcar durerea de cap mă lăsa. Imaginile care mă

vizitaseră în întuneric - cele care aşteptaseră atâţia ani în capul de cârpe al lui Noveen - se ştergeau şi ele, însă

aveam desenele care să le poată împrospăta. Mi-am şters mâinile ultima dată şi am pus teancul de foi rupte şi mototolite în poală: albumul de familie din iad.

– Fii cu ochii în patru după bâtlan, i-am spus lui Wireman.

El se uită în jur, aruncă o privire la corabia pustie care ţopăia pe valurile mici, apoi se uită înapoi la mine.

– N-ar fi mai bun pistolul cu harpon pentru păsăroiul ăla?

Armat cu un harpon de argint?

– Nu. Bâtlanul e doar un mijloc de transport pentru ea, aşa cum e calul pentru un om. Probabil că i-ar plăcea să ne irosim pe el un harpon cu vârf de argint, dar s-a terminat cu ce-i place lui Perse. Am zâmbit fără umor. Partea asta a ei s-a încheiat.

III

Wireman îl făcu pe Jack să se ridice, ca să poată rupe cârceii de pe bancă. Apoi ne-am aşezat toţi trei, un trio de războinici improbabili, doi trecuţi de cincizeci de ani şi unul abia ieşit din adolescenţă, având golful Mexic într-o parte şi ruinele unui conac în cealaltă. Coşuleţul roşu şi rucsacul cu mâncare, acum aproape golit, erau la picioarele noastre.

După calculele mele, aveam vreo douăzeci de minute la dispoziţie ca să le spun ce ştiu, poate chiar o jumătate de oră, şi ar mai fi rămas încă destul timp.

Aşa speram.

– Legătura lui Elizabeth cu Perse era mai strânsă decât a mea. Mult mai intensă decât a mea. Nu ştiu cum a îndurat-o. Odată ce a avut figurina de porţelan, a văzut totul, fie că era acolo, fie că nu. Şi a desenat totul. Dar pe cele mai rele desene le-a ars înainte să plece din locul ăsta.

– Cum ar fi desenul cu uraganul? întrebă Wireman.

– Da. Cred că se temea de puterea lor şi avea dreptate să

se teamă. Dar a văzut totul. Şi păpuşa a înmagazinat totul.

Ca un aparat fotografic paranormal. În majoritatea cazurilor, eu am văzut doar ceea ce a văzut Elizabeth şi am desenat ce a desenat ea. Înţelegeţi asta?

Aprobară amândoi din cap.

– Să începem cu poteca asta, care a fost odată un drum.