Furnicătura aia blestemată.
M-am scărpinat la braţul drept, am trecut cu mâna prin el şi pentru a zece mia oară mi-am atins coastele. Am dat pe spate coperta maculatorului la prima pagină.
Î ncepeţi cu o suprafaţă albă.
Mă chema, aşa cum eram sigur că astfel de foi albe o chemaseră pe ea.
Umple-mă. Pentru că albul este absenţa memoriei,culoarea lui „nu-mi aduc aminte“. Fă. Arată. Desenează. Şiatunci, furnicătura o să dispară. Pentru o vreme, confuziase va micşora.
Te rog să rămâi pe Duma, spusese ea. Orice s-ar întâmpla. Avem nevoie de tine.
Credeam că asta ar putea fi adevărat.
Am desenat cu rapiditate. Doar câteva tuşe. Ceva ce putea fi o trăsură. Sau poate o şaretă - nemişcată şi aşteptând poneiul.
– Au trăit aici destul de fericiţi, m-am adresat studioului gol. Tată şi fiică. Apoi Elizabeth a căzut din şaretă şi a început să deseneze, neobişnuitul uragan a răscolit fundul golfului, fetiţele s-au înecat. Apoi au plecat toţi în Miami şi problemele încetează. Iar când s-au întors după aproape douăzeci şi cinci de ani...
Sub şaretă am scris BINE. Am făcut o pauză. Am adăugat DIN NOU.
BINE DIN NOU.
Bine, şoptiră scoicile sub mine. Bine din nou.
Da, fuseseră bine, John şi Elizabeth fuseseră bine. Şi după
moartea lui John, Elizabeth continuase să fie bine. Bine în compania expoziţiilor ei de artă. Bine în compania porţelanurilor ei. Apoi, cine ştie de ce, lucrurile începuseră
din nou să se schimbe. Nu ştiam dacă moartea soţiei şi a fiicei lui Wireman fuseseră o parte din acea schimbare, dar credeam că e posibil să fi fost. Cât despre sosirea lui şi a mea pe Duma Key, nu credeam că e vreo umbră de îndoială. Nu aveam niciun motiv raţional să cred asta, dar o credeam.
Lucrurile pe Duma Key decurseseră normal... apoi ciudat...
apoi, pentru o perioadă lungă, îşi reintraseră în normalitate.
Iar acum...
Ea s-a trezit.
Masa se scurge.
Dacă voiam să ştiu ce se petrecea acum, trebuia să aflu ce se petrecuse atunci. Periculos ori nu, trebuia să aflu.
II
Am luat primul ei desen, care nu era câtuşi de puţin un desen, ci doar o linie nesigură trasată pe mijlocul hârtiei.
Am luat-o în mâna stângă, am închis ochii şi m-am prefăcut că o ating cu cea dreaptă, aşa cum făcusem cu mănuşile de grădinărit JOS MÂINILE ale lui Pam. Am încercat să-mi văd
degetele de la mâna dreaptă cum se plimbă peste acea linie ezitantă. Le-am văzut - oarecum - dar am simţit un soi de disperare. Aveam de gând să fac asta cu toate desenele ei? Probabil că erau douăsprezece duzini, iar asta era o estimare largă. De asemenea, nu mă simţeam tocmai copleşit de informaţii parapsihologice.
Ia-o uşor. Roma n-a fost clădită într-o oră.
Am hotărât că puţin Radio Free Bone nu-mi putea face rău, ba dimpotrivă, îmi va face bine. M-am ridicat, ţinând antica bucată de hârtie în mâna dreaptă şi, desigur, aceasta căzu ca o frunză la podea, pentru că mâna dreaptă
nu exista. M-am aplecat s-o ridic, spunându-mi că greşisem proverbul, că proverbul era Roma n-a fost clădită într-o zi.
Dar Melda zice olă.
M-am oprit, ţinând foaia de hârtie în mâna stângă. Mâna pe care macaraua nu reuşise s-o atingă. Oare asta era o amintire adevărată, ceva ce să fi ieşit din desen, ori doar ceva născocit de mine? Doar mintea mea, încercând să-mi facă pe plac?
– Nu e un desen, am spus, privind linia ezitantă.
Nu, dar s-a vrut a fi un desen.
M-am lăsat înapoi în scaun cu un zgomot puternic. N-a fost un act voluntar; s-a datorat mai mult genunchilor mei, care-şi pierdură puterea şi cedară. Am privit linia, apoi m-am uitat pe geam. De la golf la linie. De la linie la golf.
Elizabeth încercase să deseneze orizontul. Fusese prima ei grijă.
Da.
Am luat maculatorul şi am ales unul dintre creioanele ei.
Nu conta care anume, atât timp cât era al ei. În mâna mea părea prea mare, prea gros. Mai părea şi perfect la locul lui.
Am început să desenez.
Pe Duma Key, asta ştiam cel mai bine să fac.
III