Piscina. Apă dulce. Era o piscină cu apă dulce. Dulce, nu sărată.

Am arătat cu degetul spre el.

Wireman atinse desenul în care butoiaşul de ceramică

stătea lângă păpuşă.

– Butoiaşul ăsta era unul gol? Pe care l-au umplut cu apă

din piscină?

– N-am nici-o îndoială. Am pus deoparte desenul cu piscina şi li l-am arătat pe următorul. Perspectiva era din nou din locul în care ne aflam noi. Deasupra liniei orizontului, o semilună proaspăt apărută pe cer strălucea între catargele

- unei epave pe care sperasem să nu mai fiu nevoit s-o desenez vreodată. Iar pe plajă, la marginea apei...

– Cristoase, da-i oribil, spuse Wireman. Nici nu reuşesc să-l văd bine şi tot oribil e.

Braţul drept mă furnica, pulsa. Mă ardea. Am întins mâna pe care speram să nu mai fiu nevoit s-o văd vreodată (deşi mă temeam că voi fi) şi am atins desenul.

– Îl văd eu pentru toţi trei, am spus.

CUM SE FACE UN DESEN (XI)

Nu vă opriţi decât când desenul este complet. Nu vă potspune dacă asta este sau nu regula de bază a artei, nu suntprofesor, dar cred că aceste opt cuvinte însumează tot ceam încercat să vă spun până acum. Talentul e un lucruminunat, dar nu acceptă să renunţi. Şi întotdeauna vine unmoment - dacă lucrarea este sinceră, dacă vine din loculacela magic în care gândurile, memoria şi emoţiile devinunul şi acelaşi lucru - când veţi vrea să renunţaţi, când veţicrede că, dacă puneţi creionul jos, vederea vi se vaopaciza, memoria vi se va întuneca şi durerea se va sfârşi.

Ştiu asta din ultimul desen pe care l-am făcut în acea zi -

cel cu reuniunea pe plajă. Era doar o schiţă, dar cred că

atunci când întocmeşti harta iadului, o schiţă e tot ce-ţitrebuie.

Am început cu Adriana.

Toată ziua a fost anxioasă din cauza lui Em, sentimenteleei variind de la furie sălbatică faţă de el la teamă pentru el.

I-a trecut prin minte chiar şi că tati a făcut ceva pripit, deşiasta pare improbabil; de când s-au încheiat căutările,suferinţa i-a amorţit emoţiile şi l-a făcut apatic.

Când vine apusul şi tot nu e niciun semn de Em, ai credecă începe să fie mai agitată ca oricând; în schimb, secalmează, e aproape veselă. Îi spune lui Nan Melda că Emse va întoarce imediat, e sigură de asta. O simte în mădulare şi o aude în cap ca un clopoţel cu sunet cristalin.

Presupune că acel clopoţel este ceea ce se numeşte

„intuiţie feminină“ şi că nu eşti complet conştientă de eldecât după ce te măriţi. Îi spune şi asta lui Nanny.

Nan Melda aprobă din cap şi zâmbeşte, dar o urmăreştepe Adie îndeaproape. A stat cu ochii pe ea toată ziua. Soţultinerei e dus pentru totdeauna, Libbit i-a spus asta şi Melda

o crede, dar Melda mai crede şi că restul familiei ar fi puteafi salvată... că ea însăşi ar putea fi salvată.

Multe însă depind de Libbit însăşi.

Nan Melda se duce sus să vadă ce face micuţa,atingându-şi brăţările de la mâna dreaptă în timp ce urcă

scările. Brăţările de argint sunt de la mama şi Melda lepoartă la biserică duminică de duminică. Poate ăsta emotivul pentru care le-a scos astăzi din cutia ei cu lucrurispeciale, punându-le pe mână şi trăgându-le în sus până ceau rămas fixe pe umflătura antebraţului, în loc să le lase să

atârne libere deasupra încheieturii. Poate că avea nevoie să

se simtă puţin mai aproape de mama ei, să împrumutepuţin din forţa tăcută a mamei ei, ori poate că doar voiaceva cu conotaţie sfântă.

Libbit e în camera ei şi desenează. Îşi desenează familia,înainte de toate pe Tessie şi Lo-Lo. Toţi opt (Nan Melda faceşi ea parte din familie, în ceea ce o priveşte pe Libbit) staupe plaja pe care au petrecut atât de multe momente feri-

cite, înotând şi stând la picnic şi construind castele de nisip,cu mâinile unite ca figurinele dintr-un decupaj de hârtie şicu zâmbete mari ieşindu-le din graniţele feţelor. E ca şicând ar crede că-i poate desena înapoi în viaţă şi fericireprin simpla forţă a voinţei ei.

Nan Melda aproape crede că e posibil. Copila e puternică.

Recrearea vieţii, totuşi, o depăşeşte. Recrearea vieţii realeo depăşeşte chiar şi pe arătarea din golf. Ochii lui NanMelda alunecă spre cutia cu lucruri speciale ale lui Libbitînainte să se ridice din nou spre fetiţă. A văzut o singură

dată figurina care a ieşit din golf, o femeie minusculă

într-un veşmânt roz-şters, care odată e posibil să fi foststacojiu, şi cu o glugă de sub care i se revarsă pârul,ascunzându-i fruntea.

O întreabă pe Libbit dacă totul e bine. Atât îndrăzneşte să

spună, mai departe nu cuteză să meargă. Dacă există

într-adevăr un al treilea ochi ascuns sub buclele fiinţei din

cutie - un ochi mojo capabil să vadă foarte departe - nu poţifi niciodată prea prudent.

Libbit spune: Bine. Dezenez numa', Nan Melda.

Oare a uitat ce trebuie să facă? Nan Melda nu poate decâtsă spere că nu. A cum, ea trebuie să coboare la parter şi să

o supravegheze pe A die. Nu peste mult timp, bărbatul ei ova chema.

Unei părţi din ea nu-i vine să creadă ce se întâmplă; o altă

parte simte că toată viaţa ei a fost o pregătire pentruaceste întâmplări.

Melda spune: Poate o să m-auzi că-l strig pe tăticu' tău. În căzu' ăsta, du-te şi strânge-ţi lucrurile rămase lângă

piscină. Nu le lăsa afară peste noapte, să nu se ude de rouă.

Fetiţa continuă să deseneze, nu ridică ochii. Dar spuneceva care bucură sufletul înspăimântat al Meldei. Bine. O

s-o iau pe Perse. Aşa n-o să-mi fie frică dacă-i întuneric.

Melda spune: Ia pe cine vrei, numa' adu-o pe Noveen înăuntru. Tot afară-i.

Doar de atât are timp, doar atât îndrăzneşte când segândeşte la ochiul acela mojo special, iscoditor, şi la felul încare ochiul ar putea încerca să i se uite în minte.