– Cristoase, făcu Wireman. Corabia aia! Aia din tablouri!
– Du-te, zise arătarea. Nu avem treabă cu tine. Du-te, şi-ţi poţi păstra viaţa.
– Minte, am spus.
– Nu zău! făcu Wireman, apoi ridică vocea. Stătea chiar lângă mine şi aproape că-mi sparse timpanul. Pleacă!
Încâlci o proprietate privată!
Tânărul înecat nu răspunse, însă se dovedi la fel de rapid pe cât mă temusem. Într-o clipă stătea la trei paşi în living.
În următoarea era direct în faţa mea, iar eu am avut doar o vagă, fulgerătoare impresie a modului în care străbătuse acea distanţă. Mirosul ei - putreziciune şi alge şi peşti morţi lichefiindu-se în soare - înflori şi deveni insuportabil. I-am simţit mâinile glaciale cum îmi strâng încheietura şi am strigat de şoc şi groază. Motivul nu era răceala, ci
moliciunea lor. Flascheţea lor. Ochiul argintiu se holba la mine, părând să-mi sfredelească creierul, şi preţ de un moment am simţit că mă umple un întuneric pur. Apoi cătuşa mi se închise la încheietură cu un clinchet sec, inexorabil.
– Wireman! am strigat, dar Wireman dispăruse. Alerga de lângă mine, străbătea încăperea cât de repede putea.
Eu şi înecatul eram legaţi unul de celălalt. Mă târî spre uşă.
VIII
Wireman se întoarse chiar înainte ca mortul să apuce să
mă tragă dincolo de prag. Avea ceva în mână care semăna cu un pumnal bont. Un moment am crezut că trebuie să fie unul dintre harpoanele de argint, însă acesta nu era decât efectul dorinţei ardente; harpoanele de argint erau la etaj, alături de coşuleţul roşu de picnic.
– Hei! zise el. Hei, tu! Da, cu tine vorbesc! Cojudo de puta madre!
Arătarea întoarse capul la fel de repede ca un şarpe pe cale să atace. Wireman acţiona aproape la fel de repede.
Ţinând obiectul bont cu ambele mâini, îl avântă spre faţa arătării, lovind chiar deasupra orbitei drepte. Arătarea urlă, un sunet care-mi străpunse capul ca nişte cioburi de sticlă.
L-am văzut pe Wireman cum se crispează şi se împleticeşte în spate; l-am văzut cum se luptă să nu scape arma şi totuşi scăpând-o pe podeaua plină de nisip de la intrare. Nu conta. Creatura ce păruse atât de solidă îşi pierdu substanţialitatea, cu haine cu tot. Am simţit cum cătuşa de la încheietura mâinii mele îşi pierde şi ea soliditatea. Am mai văzut-o un moment, după care rămase doar apă, apă
curgându-mi pe tenişi şi pe covor. Rămase doar o pată
mare de apă acolo unde, cu doar o clipă în urmă, se aflase marinarul demonic.
Am simţit o substanţă caldă, vâscoasă, pe faţă şi mi-am şters sângele de la nas şi de pe buza de sus. Wireman căzuse peste o rogojină. L-am ajutat să se ridice şi am văzut că şi el sângera pe nas. Un fir de sânge îi curgea şi pe gât, de la urechea stângă. Pulsa odată cu bătăile iuţi ale inimii lui.
– Cristoase, strigătul ăla, zise el. Îmi curg ochii şi urechile îmi ţiuie ca toţi dracii. Mă auzi, Edgar?
– Da, am spus. Te simţi bine?
– În afară de faptul că tocmai am văzut un mort dispărând în faţa ochilor mei, cred că da. Se aplecă, luă de jos cilindrul bont şi-l sărută. Mărit fie Domnul pentru lucrurile cu picăţele, zise el, apoi râse sălbatic. Chiar şi atunci când nu au picăţele.
Era un sfeşnic. Vârful, acolo unde se introducea lumânarea, părea întunecat, de parcă ar fi atins ceva foarte cald, nu ceva rece şi ud.
– În toate casele domnişoarei Eastlake se găsesc sfeşnice, pentru că aici avem pene de curent tot timpul, explică el.
La casa mare avem un generator, dar celelalte case nu au, nici asta. Dar spre deosebire de casele mai mici, asta are sfeşnice de la casa mare şi, întâmplarea întâmplărilor, acestea sunt de argint.
– Iar tu ţi-ai amintit asta, am spus. M-am minunat, de fapt.
El ridică din umeri, apoi se uită spre golf. M-am uitat şi eu.
Nu era nimic acolo, în afară de lumina lunii şi a stelelor pe apă. Pentru moment, cel puţin.
Wireman mă apucă de încheietura mâinii. Degetele lui mă
atinseră acolo unde fusese cătuşa, şi mi-a tresărit inima.
– Ce-i? am spus, neplăcându-mi noua expresie de teamă
pe care i-o citeam pe chip.
– Jack, zise el. Jack e singur la El Palacio.
Am luat maşina lui Wireman. Pradă terorii, nu observasem farurile şi nici n-o auzisem oprindu-se lângă a mea.
IX
Jack era bine. Fuseseră câteva telefoane de la vechi prieteni ai lui Elizabeth, dar ultimul venise la nouă fără un sfert, cu o oră şi jumătate înainte să dăm noi buzna înăuntru, plini de sânge şi cu ochii ieşiţi din orbite, Wireman încă fluturând sfeşnicul în aer. La El Palacio nu fusese niciun intrus şi Jack nu văzuse corabia care stătuse o vreme ancorată în golf, în larg de Marele Roz. Jack mânca floricele de porumb şi urmărea o casetă video veche cu Beverly Hills Cop.
Ne ascultă povestea cu o uimire crescândă, dar fără nici-o urmă de reală neîncredere; era vorba de un bărbat tânăr, trebuia să-mi reamintesc, care crescuse cu emisiuni precum Dosarele X şi Lost. Pe deasupra, povestea noastră
se potrivea cu ceea ce-i spuseserăm mai devreme. Când am încheiat, el luă sfeşnicul de la Wireman şi-i examina vârful, care semăna cu filamentul dintr-un bec ars.
– De ce n-a venit la mine? întrebă el. Eram singur şi complet nepregătit.
