Coborând scările, Melda îşi atinge iar brăţările. E foartebucuroasă că le-a avut pe mână când a fost în camera luiLibbit, chiar dacă femeia aia mică de porţelan era pusă laloc sigur, în cutia de tinichea.

Ajunge la timp ca să vadă fâlfâitul rochiei lui Adie lacapătul holului, când fata intră în bucătărie.

E timpul. O să funcţioneze.

În loc să meargă după Adie în bucătărie, Melda aleargă peholul din faţă spre biroul stăpânului, unde, pentru primaoară în cei şapte ani de când lucrează pentru familiaEastlake, intră fără să bată la uşă. Stăpânul stă la birou fără

cravată la gât, descheiat la guler şi cu bretelele date jos,atârnând inerte. Ţine în mâini fotografiile în ramă aurită alelui Tessie şi Lo-Lo. Ridică ochii spre ea, ochi roşii pe o faţă

care deja e mai slabă. Nu pare surprins că menajera dă

buzna înăuntru fără preambul; are aerul unui om pe carenu-l mai surprinde nimic, pe care nu-l mai şochează nimic,dar sigur că asta se va dovedi că nu este adevărat.

El spune: Ce este, Melda Lou?

Ea spune: Tre' să veniţi repede.

El o priveşte cu ochi umezi, cu calm şi cu o enervantă

stupiditate. Unde să vin?

Ea spune: Pe plajă. Şi luaţi aia.

Arată cu degetul pistolul cu harpon, care atârnă pe peretealături de mai multe harpoane scurte. Vârfurile sunt dinoţel, nu din argint, şi tijele lor sunt grele. Ea ştie; nu le-apurtat ea în coş de destule ori?

El spune: Ce tot îndrugi acolo?

Ea spune: N-am timp să esplic. Tre' să veniţi pe plajă

imediat, de nu vreţi să mai pierdeţi o fiică.

El se duce. Nu întreabă care fiică şi nici nu vrea să afle dece trebuie să ia pistolul cu harpon; îl înşfacă doar de peperete, ia două harpoane cu cealaltă mână şi iese cu paşimari pe uşa deschisă a biroului, mai întâi umăr la umăr cuMelda, apoi luând-o în faţă. Pe când ajunge în bucătărie,unde Melda a văzut-o ultima dată pe Adie, aleargă de-adreptul şi ea rămâne în urmă chiar dacă fuge şi ea,ţinându-şi fustele cu ambele mâini. Şi oare o surprindeaceastă bruscă ieşire a stăpânului din starea de blazare,această neaşteptată reacţie energică? Nu. Pentru că, înpofida chinului său sufletesc, stăpânul ştia că ceva nu ebine acolo şi că situaţia se degrada neîncetat.

Uşa din spate e deschisă. Briza serii o împinge încet,mişcând-o pe balamale... doar că acum e vorba de fapt deo briză a nopţii. Apusul e spre sfârşit. Pe Shade Beach va filumină, dar aici, la Heron's Roost, întunericul a venit deja.

Melda străbate în goană terasa din spate şi-l vede pestăpân deja pe poteca spre plajă. E doar o umbră. Se uită înjur după Libbit, dar sigur că n-o vede; dacă Libbit face ceea

ce trebuie să facă, atunci e deja în drum spre piscină cucutia ei informă de inimă la subsuoară.

Cutia informă de inimă în care se află monstrul.

Melda aleargă după stăpân şi-l prinde din urmă la bancă,unde poteca porneşte într-o pantă abruptă spre plajă. Stă

acolo încremenit. Spre vest, ultimele pulsaţii ale apusuluisunt o mohorâtă linie portocalie care în scurt timp vadispărea, însă lumina e suficientă cât să-i permită s-o vadă

pe Adie la marginea apei şi pe un bărbat care vine înîntâmpinarea ei dinspre larg.

Adriana strigă: Emery! Pare înnebunită de bucurie, de parcă bărbatul ar fi fost plecat de un an, nu de o zi.

Melda strigă: Nu, Adie, nu te apropia de el! de lângă

bărbatul încremenit, cu gura căscată, dar ştie că Adie nu-iva da atenţie, şi aşa se şi întâmplă; Adie aleargă la soţul ei.

John Eastlake spune: Ce...? şi asta e tot.

A ieşit din starea lui de blazare destul cât să fugă până

acolo, dar acum a încremenit din nou. Oare pentru că vedecelelalte două forme departe în larg, dar apropiindu-se şiele de mal? Păşind într-o apă care ar trebui să le treacă

peste cap? Melda nu crede că e aşa. Crede că stăpânul încă

se uită la fiica lui cea mare în timp ce silueta palidă abărbatului care iese din apă întinde spre ea braţe ude şi oprinde de gât cu mâini ude, mai întâi reducându-i la tăcerestrigătele de bucurie şi apoi trăgând-o în valuri.

Departe, pe apele golfului, aşteptând, mişcându-se ritmicodată cu undele blânde, ca un ceas care ţine socotealatimpului în ani şi secole, nu în minute şi ore, se vede carenaneagră a corăbiei lui Perse.

Melda îl prinde pe stăpân de braţ, afundând mâna adâncîn bicepsul lui, şi-i vorbeşte aşa cum n-a mai vorbitniciodată în viaţa ei unui bărbat alb.

Ea spune: Ajut-o, nemernicule! 'Nainte s-o înece!

Îlsmuceşte înainte. El vine. Ea nu aşteaptă să vadă dacă

bărbatul se ţine după ea sau dacă încremeneşte la loc, şi auitat complet de Libbit; nu se poate gândi decât la Adie.

Trebuie să împiedice arătarea - Emery s-o tragă în apă şitrebuie s-o facă înainte ca ăle mici, fetiţele moarte, să

ajungă la el pentru a-i da o mână de ajutor.

Ea strigă: Las-o! Dă-i drumu'!

Aleargă de-a lungul plajei cu fusta în vânt. Emery a tras-ope Adie în apă aproape până la brâu. Adie se împotriveşteacum, dar se şi sufocă. Melda ajunge la ei şi se aruncă

asupra cadavrului palid care-şi strânge soţia de gât. Elstrigă când braţul stâng al Meldei, cel cu brăţări, îl atinge. E

un sunet gâlgâit, de parcă ar avea gâtul plin de apă. Sezvârcoleşte în strânsoarea Meldei ca un peşte şi ea îl zgâriecu unghiile. Carnea cedează sub ele cu o uşurinţă

bolnăvicioasă, dar nu curge pic de sânge din rănile palidepe care le brăzdează. Ochii lui se rostogolesc în orbite şi, lalumina lunii, seamănă cu ochii unui crap mort.

O împinge pe Adriana în lături ca să se poată lupta cuscorpia care l-a atacat, scorpia cu foc rece, respingător, pebraţ.

Adie o imploră: Nu, Nanny, opreşte-te, îl răneşti!

Adie vine s-o îndepărteze pe Melda sau măcar să-idespartă, şi acela e momentul în care John Eastlake, stândîn apă până la genunchi, trage cu pistolul cu harpon. Vârfulcu trei lame o nimereşte pe fiica lui cea mare în gât, sus, şiea se arcuieşte înapoi, cu cinci centimetri de oţel ieşiţi înfaţă şi alţi zece ieşiţi în spate, chiar sub baza craniului.

John Eastlake urlă: Adie, nu! Adie, N-AM VRUT!

Adie se întoarce spre sunetul vocii tatălui ei şi chiar facecâţiva paşi spre el, şi asta e tot ceea ce Nan Melda are timpsă vadă. Soţul mort al lui Adie încearcă să i se smulgă dinprinsoare, dar ea nu vrea să-i dea drumul; vrea să pună

capăt teribilei lui jumătăţi de viaţă şi, făcând asta, să ledescurajeze poate pe cele două orori cu chip de copileînainte să apuce să ajungă prea aproape. Şi gândeşte (atâtcât poate să gândească) că e în stare de asta, căci a văzut o urmă de arsură fumegândă pe obrazul palid şi ud al arătării şi înţelege că brăţara ei a provocat-o.