Mesajul părea să se fi încheiat, dar încă îi mai auzeam respiraţia. O respiraţie uşoară, superficială, răzbătând taman din Minnesota. Apoi el continuă. „E mai bine să fii mort“, spuse. „Acum, trebuie să mă duc şi s-o ucid pe Pam.“
– Tom! am strigat la robotul telefonic. Tom, trezeşte-te!
„După ce o să fim morţi, o să ne căsătorim. Va fi o nuntă
la bordul navei. Aşa mi-a promis ea.“
– Tom!
Wireman şi Jack se precipitară asupra mea, unul prinzându-mă de braţ, celălalt prinzându-mă de ciot. Nici n-am observat. După care:
„Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor.“ Se auzi un bip, apoi pe fir se lăsă tăcerea. N-am pus jos receptorul; l-am scăpat din mână. M-am întors spre Wireman.
– Tim Riley o să-mi ucidă soţia, am zis. După care am continuat, deşi cuvintele nu păreau ale mele: Poate că deja a ucis-o.
XII
Wireman nu-mi ceru explicaţii; îmi spuse doar s-o sun. Am dus receptorul înapoi la ureche, dar nu-mi aminteam numărul ei. Wireman mi-l citi, însă n-am reuşit să-l formez; pentru prima dată în multe săptămâni, partea afectată a vederii mele se înroşi cu totul.
Îl formă Jack în locul meu.
Am ascultat telefonul cum suna în Mendota Heights, aşteptând vocea voioasă şi impersonală a lui Pam de pe robotul telefonic - un mesaj spunând că este în Florida, dar că va răspunde la mesaje curând. Pam care nu mai era în Florida, dar care era posibil să zacă moartă pe podeaua din bucătărie, cu Tom Riley alături, la fel de mort. Viziunea era atât de clară, că puteam vedea sânge pe dulapuri şi pe cuţitul din mâna înţepenită a lui Tom.
Un sunet de clopoţel... două... trei... următorul avea să
declanşeze robotul...
– Alo?
Era Pam. Părea cu răsuflarea tăiată.
– Pam! am strigat. Isuse Cristoase, chiar tu eşti?
Răspunde-mi!
– Edgar? Cine ţi-a spus?
Părea absolut zăpăcită. Şi tot cu răsuflarea tăiată. Sau poate nu. Vocea aceea îmi era cunoscută: uşor înfundată, aşa cum vorbea când era răcită, sau când...
– Pam, plângi cumva? După care, cu întârziere: Ce să-mi spună?
– De Tom Riley, zise ea. Credeam că la telefon va fi fratele lui. Sau - te rog, Doamne, nu! - mama lui.
– Ce-i cu Tom?
– Nu avea nimic la drumul de întoarcere, zise ea, râdea şi se fălea cu noul lui desen, a jucat cărţi în partea din spate a avionului cu Kamen şi alţi câţiva.
Acum chiar începu să plângă, suspine mari ca de electricitate statică, printre care îi răzbăteau cuvintele. Era un sunet neplăcut, însă era totodată frumos. Pentru că era un semn de viaţă.
– Nu avea nimic, reluă ea. Şi apoi, astă-seară, s-a sinucis.
În ziare probabil că se va spune că a fost un accident, dar a fost o sinucidere. Aşa zice Bozie.
Bozie are un prieten poliţist care l-a sunat şi i-a spus, după
care m-a sunat pe mine. Tom a intrat cu maşina într-un zid de protecţie cu o sută zece kilometri la oră sau şi mai mult.
N-au fost urme de frânare. S-a întâmplat pe Route 23, ceea ce înseamnă că probabil se îndrepta încoace.
Am înţeles totul, şi încă fără ajutorul unui braţ-fantomă.
Perse voia ceva, deoarece era furioasă pe mine. Furioasă?
Furibundă. Numai că Tom avusese un moment de luciditate
- un moment de curaj - şi făcuse un rapid ocol într-un perete de ciment.
Wireman făcea gesturi agitate de „Ce se întâmplă?“ în faţa mea. M-am întors cu spatele la el.
– Panda, el ţi-a salvat viaţa.
– Poftim?
– Ştiu ce ştiu, am spus. Desenul cu care se fălea în avion...
era unul al meu, aşa-i?
– Da... era atât de mândru... Edgar, ce vrei să...
