Zona centrală a anexei era goală cu excepţia unui străvechi tractor care stătea pe butucii masivi ai osiilor, dar într-una dintre boxele cu scule, raza puternică a lanternei scoase la iveală câteva unelte ruginite şi o scară de lemn sprijinită de peretele din spate. Era mizerabilă şi descurajam de scurtă. Jack încercă să se urce pe ea în timp

ce Wireman ţinea lanterna îndreptată spre el. Ţopăi sus-jos pe a doua treaptă şi am auzit cu toţii un pârâit ameninţător.

– Nu te mai hâţâna pe ea şi pune-o afară, lângă uşă, am spus. E o scară, nu o trambulină.

– Ştiu, zise el. Florida nu oferă clima ideală pentru păstrarea scărilor de lemn.

– Calul de dar nu se caută la dinţi, filosofă Wireman.

Jack o ridică, strâmbându-se la praful şi insectele moarte care căzură de pe cele şase trepte mizerabile.

– Uşor pentru tine să vorbeşti. Nu tu o să te urci pe ea, nu la greutatea ta.

– Eu sunt pistolarul grupului, nino, spuse Wireman. Fiecare cu felia lui. Se străduia să vorbească lejer, dar vocea lui părea încordată şi el arăta istovit. Unde-s celelalte butelcuţe de ceramică, Edgar? Pentru că nu le văd nicăieri.

– Poate sunt în spate.

Am avut dreptate. În capătul anexei erau probabil zece

„butelcuţe“ ceramice de Whisky de Masă. Spun „probabil“

pentru că era greu de calculat. Fuseseră făcute zob.

IV

De jur împrejurul bucăţilor mai mari de ceramică albă, şi amestecate printre ele, erau grămăjoare de cioburi scânteietoare de sticlă. În dreapta mormanului acestuia se aflau două cărucioare de lemn de modă veche, amândouă

răsturnate. În stânga, sprijinit de perete, era un baros cu fierul din capăt ruginit şi cu muşchi crescut în mănunchiuri pe coadă în sus.

– Cineva s-a distrat cu butoiaşele alea, spuse Wireman. Tu cine crezi? Em?

– Poate, am zis. Probabil.

Pentru prima dată am început să mă întreb dacă totuşi ea nu ne va înfrânge. Ne mai rămăsese puţină lumină a zilei, dar mai puţină decât mă aşteptasem şi mult mai puţină

decât aş fi avut nevoie ca să mă simt în apele mele. Iar acum... în ce urma să scufundăm simulacrul ei de porţelan?

Într-o sticlă afurisită de apă Evian? Nu era o idee rea, într-un fel - erau din plastic şi, după spusele ecologiştilor, blestemăţiile alea or să reziste până la sfârşitul timpului -

însă o figurină din porţelan n-ar fi încăput nici în ruptul capului pe gura unui flacon din acela.

– Deci, care e planul de rezervă? întrebă Wireman.

Rezervorul tractorului ăluia bătrân? O fi bun?

Ideea de a încerca s-o înecăm pe Perse în rezervorul unui tractor vechi îmi dădu fiori prin tot corpul. Probabil că nu mai era decât o sită ruginită.

– Nu. Nu cred că ar funcţiona.

Trebuie să fi auzit ceva aproape de panică în vocea mea, pentru că mă prinse de braţ.

– Nu te ambala. Găsim noi o soluţie.

– Sigur, dar care?

– O s-o ducem înapoi la Heron's Roost, atâta tot. Trebuie să fie ceva acolo.

Dar cu ochiul minţii continuam să văd efectele furtunilor asupra conacului care dominase odată capătul acesta al Duma Key, transformându-l doar într-o faţadă. Apoi m-am întrebat câte recipiente vom găsi acolo, mai ales că nu mai erau decât aproximativ patruzeci de minute până la venirea întunericului şi până când Perse avea să trimită pe uscat o armată care să pună capăt maşinaţiunilor noastre.

Doamne, să uităm noi de un lucru atât de elementar cum este un recipient cu închidere ermetică!

– Futu-i! am făcut. Am lovit cu piciorul un morman de cioburi şi le-am proiectat prin aer. Futu-i!

– Uşurel, vato. Asta n-o să te ajute.

Nu, aşa era. Şi ei i-ar conveni să mă vadă furios, nu?

Bătrânul Edgar furiosul ar fi fost uşor de manipulat. Am încercat să mă stăpânesc, dar mantra cu o să reuşesc nu funcţiona. Totuşi, altceva nu aveam. Şi ce faci atunci când nu poţi folosi furia ca refugiu? Recunoşti adevărul.

– Bine, am spus. Dar n-am nici cea mai vagă idee ce să

facem.

– Relaxează-te, Edgar, spuse Jack, zâmbind. Partea asta o să iasă bine.

– De ce? Cum adică?

– Ai încredere în mine, spuse el.

V

În vreme ce stăteam şi ne uitam la Charley, Gnomul de Grădină, într-o lumină care căpăta acum o nuanţă categoric purpurie, îmi trecu prin gând un cuplet fără sens dintr-un vechi blues al lui Dave Van Ronk: Mama a cumpărat o găină, că este raţă a presupus; Şi pe masă a pus-o, cu picioarele-n sus. Charley nu era nici găină, nici raţă, dar picioarele lui, care intrau nu în încălţări, ci într-un postament din fier negru, erau într-adevăr în sus. Capul, pe de altă parte, lipsea. Era înfipt într-un dreptunghi de scânduri vechi, acoperite de muşchi şi lujeri.

– Ce-i aia, muchacho? întrebă Wireman. Ai idee?

– Sunt mai mult ca sigur că e un rezervor de apă, am spus.

Sper doar să nu fie o fosă septică.

Wireman clătină din cap.

– Nu le-ar fi pus într-o hazna oricât de grav i-ar fi fost afectată sănătatea mintală. Nici într-un milion de ani.

Jack se uită de la Wireman la mine cu o expresie de groază pe chipul lui tânăr.

– Adriana e acolo jos? Şi bona?

– Da, am spus. Credeam că ai înţeles asta. Dar cel mai important lucru e că acolo jos se află Perse. Iar motivul pentru care cred că este un rezervor de apă e...