– Avea un nume? Avea desenul un nume? Ştii cumva?
– Era intitulat Prima. El tot spunea: „Nu prea seamănă cu Minnesota“... ştii, cu accentul ăla de Michigan pe care-l scotea de la naftalină din când în când... O pauză, iar eu n-am intervenit pentru că încercam să gândesc. Apoi: E
ceva ce ştii în modul ăla special al tău, nu?
Prima, îmi spuneam. Da, desigur. Primul desen pe care îl făcusem în Marele Roz fusese de asemenea unul dintre cele puternice. Şi Tom îl cumpărase. Afurisitul de Prima.
Wireman îmi luă receptorul, cu calm, dar şi cu fermitate.
– Pam? Sunt Wireman. E Tom Riley...? Ascultă, apoi încuviinţă din cap, iar când vorbi din nou, vocea lui era foarte calmă, foarte liniştitoare. Era o voce pe care-l auzisem folosind-o cu Elizabeth. Bine... da... da, Edgar e bine, şi eu sunt bine, toţi de aici suntem bine. Îmi pare rău pentru domnul Riley, desigur. Numai că trebuie să faci ceva pentru noi, şi e de o maximă importanţă. O să te pun pe difuzor. Apăsă un buton pe care eu nici nu-l observasem până atunci. Mai eşti la aparat?
– Da...
Vocea ei era slabă, dar clară. Şi începea să-şi recapete controlul.
– Câţi din familia şi dintre prietenii lui Edgar au cumpărat tablouri? Ea căzu pe gânduri.
– Nimeni din familie nu a cumpărat tablouri, de asta sunt sigură. Eu am scos un suspin de uşurare.
– Cred că sperau într-un fel... sau poate că „se aşteptau“ e cuvântul potrivit... ca în timp... cu ocazia zilei de naştere sau poate de Crăciun...
– Înţeleg. Deci nu au cumpărat nimic.
– N-am spus asta. Prietenul Melindei a cumpărat un desen.
Despre ce-i vorba? Care e problema cu tablourile?
Ric. Îmi tresări inima.
– Pam, aici Edgar. Melinda şi Ric au luat desenul cu ei?
– Cu atâtea avioane, inclusiv traversarea oceanului spre Europa? El a cerut să fie înrămat şi să-i fie expediat. Nu cred că ea ştie. Era cu flori desenate în creioane colorate.
– Deci acela se află încă la Scoto.
– Da.
– Şi eşti sigură că nimeni altcineva din familie n-a cumpărat tablouri.
Îi luă poate zece secunde să se gândească. A fost o agonie. În cele din urmă, spuse:
– Nu. Sunt sigură. Ar fi bine să fii, Panda, mi-am spus. Dar Angel şi Helen Slobotnik au cumpărat unul. Cutie poştală cu flori, cred că era intitulat.
Ştiam la care se referă. Se intitula de fapt Cutie poştală cu margarete. Şi credeam că acela era inofensiv, credeam că
acela probabil îmi aparţinea sută la sută, dar...
– Nu l-au luat cu ei, aşa-i?
– Nu, pentru că voiau să meargă la Orlando mai întâi, să ia avionul spre casă de acolo. Şi ei au cerut să fie înrămat şi să le fie expediat. Gata cu întrebările acum, doar răspunsuri. O simţeam întinerită - ca Pam pe care o luasem în căsătorie, cea care-mi ţinea contabilitatea în zilele dinainte de Tom. Chirurgul tău - nu-mi amintesc cum îl cheamă...
– Todd Jamieson. Am spus-o automat. Dacă m-aş fi oprit să
gândesc, n-aş fi putut da răspunsul.
– Da, el. Şi el a cumpărat un tablou şi a aranjat să-i fie trimis. Voia unul dintre cele înfricoşătoare cu Fata şi corabia, dar erau deja rezervate. S-a mulţumit cu o cochilie plutind pe apă.
Ceea ce putea însemna probleme. Toate cele fantastice însemnau probleme.
– Bozie a cumpărat două desene, iar Kamen unul. Kathi Green a vrut şi ea unul, dar a spus că nu şi-l permite. O
pauză. Soţul ei mi s-a părut cam nătărău.
I-aş fi dat eu unul, dacă mi-ar fi cerut, m-am gândit.
Wireman interveni din nou:
– Ascultă-mă acum, Pam. E nevoie de tine.
– Bine. Vocea încă puţin înfundată, dar în bună parte clară.
În bună parte prezentă.
– Trebuie să-i suni pe Bozeman şi Kamen. Sună-i numaidecât.
– Bine.
– Spune-le să ardă desenele. O scurtă pauză, apoi:
