ei veneau acum, eram sigur, veneau după Wireman şi Jack -

dar am apucat să văd că Perse era de o frumuseţe extraordinară. Asta, desigur, dacă puteai face abstracţie de mâna-gheară şi de tulburătoarea sugestie a unui al treilea ochi sub părul care-i cădea peste frunte de sub glugă. Fiinţa aceea era de asemenea extrem de delicată, aproape translucidă. Doar că, încercând s-o frâng între mâini, parcă

aş fi încercat să frâng un drug de oţel.

– Edgar! strigă Jack.

– Ţineţi-i la distanţă! am răspuns. Trebuie să-i ţineţi la distanţă!

Am îndesat-o în buzunarul de la piept al cămăşii şi am simţit imediat cum mi se întinde prin piele o senzaţie bolnăvicioasă de căldură. Şi zumzăia. Nestatornicul meu braţ mojo dispăruse din nou, aşa că am strâns un flacon de apă Evian între ciot şi coaste, apoi i-am desfăcut capacul.

Am repetat şi cu celălalt flacon procedura aceasta stângace şi cronofagă.

De sus, Wireman strigă cu o voce aproape sigură:

– Staţi acolo! Ăsta are vârf de argint! O să-l folosesc!

Răspunsul se auzi clar, chiar şi de pe fundul rezervorului.

– Crezi că-l poţi reîncărca destul de repede ca să ne împuşti pe toţi trei?

– Nu, Emery, răspunse Wireman. Vorbea de parcă s-ar fi adresat unui copil, iar acum în voce nu i se mai citea niciun dram de ezitare. Mă mulţumesc cu tine.

Acum venea partea grea, partea teribilă.

Am început să deşurubez capacul lanternei. La a doua mişcare de rotaţie, lumina se stinse şi am rămas într-un întuneric aproape total. Am lăsat să cadă bateriile, apoi am dibuit după prima sticlă de Evian. Am strâns-o cu degetele şi am turnat apa înăuntru, operând pe pipăite. Nu ştiam cât avea să intre în lanternă, dar credeam că se va umple cu o sticlă. Mă înşelam.

Întindeam mâna după a doua, când noaptea deplină

trebuie să fi venit pe Duma Key. Spun asta pentru că în momentul acela figurina de porţelan din buzunarul meu prinse viaţă.

X

Oricând am îndoieli cu privire la acele ultime nebuneşti momente petrecute în rezervor, nu trebuie decât să mă uit la grilajul de cicatrice albe de pe partea stângă a pieptului meu. Oricine m-ar vedea gol nu le-ar observa din prima; din cauza accidentului, corpul meu e o adevărată hartă rutieră

de cicatrice, iar acel grup mic de ţesut alb are tendinţa să

se piardă printre cele mai evidente. Însă acestea au fost făcute de dinţii unei păpuşi însufleţite. Una care mi-a sfâşiat cu dinţii cămaşa şi pielea şi muşchii.

O păpuşă care voia să-mi ajungă cu dinţii până la inimă.

XI

Era cât pe ce să răstorn a doua sticlă de apă înainte să

reuşesc s-o prind în mână. Asta se datoră în principal elementului surpriză, însă a fost la mijloc şi destulă durere, şi am strigat. Am simţit că începe să-mi curgă din nou sânge, de data asta şiroindu-mi pe sub cămaşă spre pliul dintre bust şi pântece. Perse mi se răsucea în buzunar, mi

se zvârcolea în buzunar, afundându-şi dinţii şi muşcând şi sfâşiind, din ce în ce mai adânc. Trebuia s-o scot imediat de acolo şi, odată cu ea, mi-am smuls o bucată bună de carne şi un petic însângerat de cămaşă. Figurina nu mai avea delicateţea aceea rece la atingere. Era încinsă acum şi mi se zvârcolea în mână.

– Haide! urlă Wireman de sus. Haide, dacă-l vrei!

Ea îşi afundă dinţii de porţelan, ascuţiţi ca nişte ace, în pieliţa dintre degetul meu mare şi arătător. Am urlat de durere. Ar fi scăpat atunci, în ciuda furiei şi hotărârii mele, dar brăţările lui Nan Melda îmi alunecară pe mână în jos şi am simţit-o cum se crispează, trăgându-se înapoi în palma mea. Un picioruş chiar îi alunecă printre degetul mijlociu şi inelar. Am strâns tare pumnul, ţintuind-o locului. Mişcările ei deveniră anevoioase. Nu pot să jur că una dintre brăţări o atingea - era beznă ca-n nucă - dar sunt aproape sigur că

aşa era.

De sus se auzi vuietul de aer comprimat al pistolului cu harpon, după care un strigăt care păru să-mi sfredelească

creierii. Dincolo de acesta - în spatele lui - l-am auzit pe Wireman strigând:

– Treci înapoi aici, Jack! Ia un...

Şi imediat strigăte înfundate din partea prietenilor mei şi un râset furios, nepământean, din partea a două copile moarte demult.

Ţineam burduful lanternei strâns între genunchi şi nu aveam nevoie să-mi spună cineva că orice o poate lua razna pe întuneric, mai ales pentru un ciung. Aveam o singură şansă. În condiţii ca acelea, cel mai bine e să nu eziţi.

Nu! Opreşte-te! Nu face...

Am aruncat-o înăuntru şi un rezultatul se văzu imediat: deasupra mea, râsul furios al copilelor se transformă în ţipete de groază şi surprindere. Apoi l-am auzit pe Jack.

Părea isteric şi pe jumătate înnebunit, dar niciodată n-am fost mai bucuros să aud pe cineva.

– Asta e, luaţi-vă picioarele la spinare! Înainte să plece corabia aia futută şi să vă lase aici!

Acum aveau de rezolvat o problemă delicată. Luasem lanterna în mână şi ea era înăuntru... Însă capacul era undeva pe lângă mine şi nu puteam să-l văd. Şi nici nu mai aveam o mână cu care să pipăi după el.

– Wireman! am strigat. Wireman, eşti acolo?

După un moment destul de lung cât să planteze mai întâi patru feluri de teamă şi apoi să înceapă să le ocrotească

creşterea, el răspunse:

– Da, muchacho. Tot aici sunt.

– Eşti bine?

– Unul dintre ei m-a zgâriat şi trebuie să-mi dezinfectez rana, dar în rest da, sunt bine. Una peste alta, cred că

amândoi suntem bine.

– Jack, poţi să cobori aici? Am nevoie de o mână de ajutor.

Şi apoi, şezând strâmb printre oase şi ţinând sus cu o mână lanterna plină de apă, ca torţa Statuii Libertăţii, am izbucnit în râs.

Unele lucruri sunt atât de adevărate, că nu te poţi abţine să nu râzi.

XII

Ochii mi se adaptaseră la întuneric destul cât să desluşesc o siluetă neagră ce părea să plutească încet pe peretele rezervorului în jos - Jack, coborând pe scară. Lanterna îmi zumzăia în mână - slab, dar era clar că zumzăia. Mi-am imaginat o femeie care se îneacă într-un bazin îngust de oţel, însă am înlăturat imediat gândul. Semăna prea mult cu ceea ce i se întâmplase lui Ilse, iar monstrul pe care-l capturasem nu avea nimic în comun cu Ilse.