– O navă a morţilor, spuse Wireman. Trăsăturile fricii şi mirării îi făceau faţa să pară copilărească. Afară, un vânt scutură frunzişul des din curte; rododendronii înclinară din capete şi am auzit toţi trei sunetul egal şi somnoros al valurilor lovind ţărmul. Adorasem sunetul acela din clipa în care pusesem piciorul pe Duma Key şi încă îl adoram, dar acum mă şi înspăimânta. O navă numită... cum? Persefona?
– Dacă preferi, am spus. Mi-a trecut şi mie prin gând că
Perse este modul în care Elizabeth încerca să pronunţe numele acesta. Nu are importanţă; nu vorbim acum despre mitologia greacă. Vorbim despre ceva mult mai vechi şi mai monstruos. Dar şi mai înfometat. Lucrul acesta da, îl are în comun cu vampirii. Doar că-i e foame de suflete, nu de sânge. Cel puţin aşa cred eu. Elizabeth a avut noua ei
„păpuşă“ nu mai mult de o lună, şi Dumnezeu ştie cum era
viaţa la primul Heron's Roost la vremea aceea, dar nu putea să fie plăcută.
– Atunci a cerut Eastlake să fie făcute harpoanele de argint? întrebă Wireman.
– Nu-ţi pot spune. Sunt multe lucrurile pe care nu le ştiu, pentru că ceea ce ştiu vine de la Elizabeth, iar ea nu era decât o copiliţă. Nu am niciun indiciu despre ce s-a întâmplat în cealaltă viaţă a ei, pentru că pe atunci renunţase la desen. Iar dacă îşi amintea vremea când desena...
– Se străduia cu toată fiinţa să uite, încheie Jack.
Wireman părea posomorât.
– Spre sfârşit, aproape că reuşise să dea totul uitării. Am spus:
– V-amintiţi desenele în care toată lumea pare să poartă
rânjetele alea mari, tâmpe, de drogaţi? Acolo Elizabeth încerca să recreeze lumea pe care şi-o amintea. Lumea dinainte de Perse. O lume fericită. În zilele dinainte ca surorile ei gemene să se înece era o fetiţă speriată, dar nu avea curaj să spună nimic, pentru că era convinsă că toate lucrurile rele care se întâmplau erau din vina ei.
– Ce lucruri?
Întrebarea o pusese Jack.
– Nu ştiu precis, dar este un desen în care apare o statuetă de grădină, un negru cu capul în jos, şi cred că
asta vorbeşte despre restul. Cred că pentru Elizabeth, în zilele acelea, totul părea să stea cu capul în jos. Statueta aceea spunea mai mult decât atât - eram aproape convins de asta - dar nu ştiam ce anume, iar acesta probabil că
oricum nu era momentul să încerc să aflu ce. Cred că în zilele dinainte şi imediat după ce Tessie şi Laura s-au înecat, familia a fost de-a dreptul prizonieră la Heron's Roost.
– Şi doar Elizabeth ştia de ce? întrebă Wireman.
– Nu ştiu. Am ridicat din umeri. Poate că şi Nan Melda ştia ceva. Probabil că ştia ceva.
– Cine a fost în casă în perioada scursă între găsirea comorii şi moartea gemenelor? întrebă Jack.
M-am gândit la asta.
– Presupun că Maria şi Hannah au venit acasă de la şcoală
pentru o săptămână sau două, iar Eastlake e posibil să fi fost plecat cu afaceri o parte din lunile martie şi aprilie. Cei care au fost sigur acolo în tot acel timp erau Elizabeth, Tessie, Laura şi Nan Melda. Şi Elizabeth a încercat să-şi facă
noua „prietenă“ să dispară desenând asta. Mi-am lins buzele. Erau foarte uscate. A făcut-o cu creioanele ei colorate, cele din coşuleţ. Asta se întâmpla înainte ca Tessie şi Laura să se înece. Poate cu o seară înainte. Pentru că înecul lor a fost o pedeapsă, nu? Aşa cum şi faptul că
Tom urma s-o ucidă pe Pam ar fi fost pedeapsa mea, pentru că mi-am vârât nasul unde nu-mi fierbea oala. E clar asta, nu?
– Cristoase, atotputernice, şopti Jack. Wireman era foarte palid.
– Până atunci, nu cred că Elizabeth a înţeles. M-am gândit la asta, apoi am ridicat din umeri. La naiba, nu-mi amintesc cât de multe înţelegeam eu la patru ani. Dar până atunci probabil că cel mai rău lucru care i se întâmplase în viaţă -
în afară de faptul că a căzut din şaretă, şi pun pariu că pe acesta nici nu şi-l amintea - a fost să fie bătută la fund de tăticu' sau să fie plesnită peste mână pentru că a încercat să ia una dintre tartele cu gem ale lui Nan Melda înainte ca acestea să se răcească. Ce ştia ea despre natura răului?
Ştia doar că Perse este rea, că Perse este o păpuşă rea şi nu una bună, că-şi pierduse controlul şi că-şi pierdea controlul întruna, că trebuie trimisă de acolo. Aşa că Libbit şi-a luat creioanele şi nişte foi de hârtie şi şi-a spus: „O să
reuşesc. Dacă nu mă grăbesc şi dau tot ce pot, o să
reuşesc.“ M-am oprit şi mi-am trecut mâna peste ochi. Cred că aşa a fost, dar vă rog să nu luaţi ad litteram tot ce vă
spun. Poate că amestec lucrurile cu ce-mi amintesc din
proprie experienţă. Poate că mintea îmi joacă din nou feste.
Feste din alea prosteşti şi nesărate.
– Nu te ambala, muchacho, zise Wireman. Ia-o încet. A încercat s-o facă pe Perse să dispară desenând. Cum se poate face asta?
– Desenezi şi apoi ştergi.
– Şi Perse n-a lăsat-o?
– Perse n-a ştiut, sunt aproape sigur de asta. Pentru că
Elizabeth se putea ascunde atunci când voia. Dacă mă
întrebi cum, nu-ţi pot spune. Dacă mă întrebi dacă asta a fost ideea ei - o soluţie la care a ajuns singură la vârsta de patru ani...
