XIV

Wireman şi Jack traseră capacul înapoi la locul lui. După

aceea ne-am întors la Mercedes-ul lui Elizabeth. A fost un drum pe care l-am parcurs încet şi cu mari dureri şi, când am ajuns la destinaţie, nu mai păşeam, ci îmi târşâiam picioarele. Era ca şi când ceasul ar fi fost dat înapoi la octombrie trecut. Mă gândeam deja la câteva tablete de Oxycontin care mă aşteptau la Marele Roz. Voi lua trei, am decis. Trei aveau să-mi adoarmă nu doar durerea, ci, cu

puţin noroc, aveau să mă adoarmă şi pe mine preţ de măcar câteva ore.

Amândoi prietenii mei mă întrebară dacă nu vreau să mă

ţin cu braţul de ei. Am refuzat. Asta nu avea să fie ultima mea plimbare în seara aceea; mă consolasem cu gândul.

Încă nu deţineam ultima piesă a puzzle-ului, dar aveam o idee. Ce-i spusese Elizabeth lui Wireman? O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu.

Prea târziu, prea târziu, prea târziu.

Ideea nu era clară. Clar era sunetul scoicilor. Puteai auzi sunetul acela de oriunde din Marele Roz, dar pentru efect maxim trebuia să te apropii de locul cu pricina din afară.

Atunci semănau ele cel mai mult cu nişte voci. Atâtea nopţi îmi pierdusem pictând, când n-ar fi trebuit decât să ascult.

În noaptea aceasta aveam de gând să ascult.

Dincolo de stâlpi, Wireman se opri.

– Abyssus abyssum invocat, rosti el.

– Infernul invocă infernul, spuse Jack şi suspină. Wireman se uită la mine.

– Crezi că vom avea probleme să străbatem drumul de întoarcere acasă?

– Acum? Nu.

– Şi aici am încheiat conturile?

– Da.

– Ne vom întoarce vreodată?

– Nu, am spus.

M-am uitat la casa ruinată care visa în lumina lunii.

Secretele ei ieşiseră la iveală. Mi-am dat seama că

lăsaserăm în urmă cutia în formă de inimă a micuţei Libbit, dar poate că aşa era mai bine. Acolo să rămână.

– Nimeni n-o să mai vină vreodată aici.

Jack mă privi cu un aer curios şi puţin speriat.

– De unde ştii asta?

– Ştiu, am spus.

21. SCOICILE SUB CLAR DE LUNĂ

I

N-am avut probleme să parcurgem drumul. Mirosul persista încă, dar acum era mai suportabil - în parte pentru că se stârnea un vânticel serios, venind dinspre golf, şi în parte pur şi simplu pentru că... acum totul era mai suportabil.

Luminile din curtea de la El Palacio era activate de un timer şi arătau minunat, cum licăreau în întuneric. În casă, Wireman intră metodic dintr-o cameră în alta, aprinzând alte lumini. Aprinzând toate luminile, până ce casa în care Elizabeth îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii strălucea ca un vas de croazieră care intră în port la miez de noapte.

După ce El Palacio fu iluminat la maximum, am făcut pe rând duş, trecând lanterna de la unul la altul ca pe o ştafetă. Era în fiecare clipă la cineva în mână. „Wireman fu primul, apoi Jack, apoi eu. După duş, fiecare dintre noi fu cercetat de ceilalţi doi, apoi badijonat cu apă oxigenată în locurile rănite. Eu eram cel mai afectat şi, când în sfârşit mi-am pus din nou hainele pe mine, mă ustura tot corpul.

Tocmai terminam să-mi leg bocancii, luptându-mă din greu cu şireturile, când Wireman intră în dormitorul de oaspeţi cu o expresie gravă pe chip.

– Pe robotul telefonului de jos e un mesaj pe care trebuie să-l asculţi. De la Poliţia din Tampa. Poftim, stai să te ajut.

Se lăsă pe un genunchi înaintea mea şi începu să-mi lege şireturile. Am văzut deloc surprins că avea mai multe fire cărunte în păr decât înainte... şi imediat mă străbătu un fior de panică. Am întins mâna şi l-am prins de umărul lui mare.

– Lanterna! Jack...

– Stai liniştit. E în vechiul Salon al Porţelanurilor şi o ţine în poală.

Cu toate acestea, am intrat în viteză. Nu ştiu ce mă

aşteptam să găsesc - încăperea goală, lanterna cu capacul deşurubat pe podea într-o baltă de apă, poate, sau pe Jack transformat în târfa aceea cu trei ochi şi mână de gheară

care ieşise din vechiul butoiaş crăpat - dar el şedea acolo cu lanterna, părând încurcat. L-am întrebat dacă se simte bine. Şi i-am inspectat cu atenţie ochii. Dacă ar fi suferit o...

mutaţie... credeam că i-o voi vedea în ochi.

– Sunt bine. Dar mesajul ăla de la poliţist... Clătină din cap.

– Păi, să-l auzim.

Un bărbat care se prezentă drept detectivul Samson spunea că încearcă să dea de Edgar Freemantle şi de Jerome Wireman, ca să le adreseze câteva întrebări în legătură cu Mary Ire. Voia în mod special să discute cu domnul Freemantle, dacă nu plecase deja spre Rhode Island sau Minnesota - unde, din câte aflase Samson, era transportat corpul neînsufleţit al fiicei sale pentru înmormântare.

„Sunt sigur că domnul Freemantle este acum îndurerat“, spuse Samson, „şi nu mă îndoiesc că întrebările pe care vreau să i le adresez sunt de fapt de competenţa departamentului de poliţie din Providence, dar ştim că

doamna Ire i-a luat de curând domnului Freemantle un interviu pentru ziar, iar eu m-am oferit să stau de vorbă cu dânsul şi cu dumneavoastră, domnul Wireman, dacă este posibil. Pot să vă spun la telefon ce doreşte să afle în special poliţia din Providence, dacă banda pentru mesaj nu se termină...“ Nu se termină. Şi ultima piesă îşi află locul în puzzle.

II

– E o nebunie, Edgar, spuse Jack. O spunea pentru a treia oară şi începea să pară disperat. E strigător la cer. Se întoarse spre Wireman. Spune-i şi tu!

– Un poco loco, se arătă Wireman de acord, dar eu ştiam care este diferenţa dintre poco şi muy, chiar dacă Jack nu ştia.

Stăteam în curte, între sedanul lui Jack şi bătrânul Mercedes al lui Elizabeth. Luna se ridicase şi mai mult pe cer; vântul se înteţise, la rândul lui. Valurile izbeau puternic faleza şi, la distanţă de un kilometru şi jumătate, scoicile de sub Marele Roz trebuie că discutau tot soiul de lucruri ciudate: muy asustador.