Mi-am tras piciorul din pat şi l-am lovit de podea într-o explozie de mii de ace. L-am masat, cu o grimasă. La început, parcă aş fi masat o bucată de lemn, dar apoi
amorţeala începu să se stingă. Senzaţia că uitasem ceva vital, în schimb, nu.
Dar ce? Speram că expediţia noastră în capătul sudic al insulei va pune capăt întregii acestei tărăşenii urâte, purulente. Cel mai mare obstacol, în definitiv, era credinţa însăşi, şi atât timp cât a doua zi nu dădeam înapoi, în soarele puternic de Florida, puteam spune că pe acesta l-am depăşit. Era posibil să vedem păsări cu susul în jos sau un broscoi gigantic, monstruos, ca acela din visul meu, încercând să ne blocheze calea, dar aveam o bănuială că
acestea, în esenţă, nu sunt decât nişte vedenii - excelente când venea vorba de fetiţe de şase ani, dar nu foarte eficiente când era vorba de oameni în toată firea, mai ales înarmaţi cu harpoane cu vârf de argint.
Şi, desigur, urma să am la mine maculatorul şi creioanele.
Credeam că Perse se teme acum de mine şi de nou-descoperitul meu talent. Singur, încă incomplet vindecat de pe urma experienţei vecine cu moartea pe care o trăisem (încă simţind impulsuri suicidale, de fapt), poate că fusesem un bun câştigat în loc de o problemă. Pentru că
în ciuda vorbelor sale mari, acel Edgar Freemantle nu avusese de fapt o altă viaţă; acel Edgar nu făcuse decât să
schimbe fundalul existenţei lui de invalid din pini în palmieri. Dar odată înconjurat din nou de prieteni... odată ce conştientizasem lumea din jurul meu şi întinsesem mâna s-o ating...
Atunci devenisem periculos. Nu ştiu exact ce punea ea la cale - pe lângă dorinţa de a-şi recâştiga locul în lume, desigur - dar trebuie să fi crezut că, atunci când venea vorba de a face rele, potenţialul oferit de un talentat artist ciung este uriaş. Aş fi putut umple lumea de tablouri înveninate, pentru Dumnezeu! Dar acum mă răsucisem în mâna ei, exact cum făcuse Libbit. Acum eram ceva ce trebuie mai întâi oprit, apoi eliminat.
– E puţin cam târziu pentru asta, nemernico, am şoptit.
Şi atunci de ce simţeam în continuare miros de gaz?
Tablourile - în special cele mai periculoase, seria Fata şi corabia - se aflau încuiate la loc sigur, şi nu pe insule, exact cum dorise Elizabeth. După spusele lui Pam, nimeni din cercul nostru de membri ai familiei şi prieteni nu luase desene, cu excepţia lui Bozie, Tom şi Xander Kamen. Pentru Tom şi Kamen era prea târziu, şi ce n-aş fi dat să schimb lucrurile, dar Bozie promisese să-l ardă pe al său, aşa că
problema asta era rezolvată. Până şi Jack era asigurat, pentru că-şi recunoscuse furtişagul. Fusese însă o mişcare inteligentă din partea lui Wireman să-l întrebe. Eram doar surprins că nu întrebase dacă nu cumva îi dădusem lui Jack vreo lucrare eu însu...
Respiraţia mi se transformă în cioburi de sticlă în gât.
Acum ştiam ce uitasem. Acum, în fanta aceea adâncă a nopţii când vântul vuia afară. Fusesem atât de absorbit de expoziţia aia afurisită, încât nici nu mă gândisem la cel căruia îi mai dăruisem o lucrare înainte de expoziţie.
Mi-l dai mie?
Memoria mea, încă destul de nărăvaşă, mă surprindea uneori cu răbufniri de o claritate demnă de peliculele Tehnicolor. Îmi oferi una chiar acum. Am văzut-o pe Ilse stând desculţă în Micul Roz, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi bustieră. Stătea lângă şevaletul meu. Trebuise să-i cer să
se dea la o parte, ca să văd desenul care o fascina atât de tare. Desenul pe care nici nu-mi aminteam să-l fi desenat.
Mi-l dai mie?
Când s-a tras într-o parte, am văzut o fetiţă într-o rochiţă
de tenis. Era întoarsă cu spatele, însă ea era punctul focal al desenului. După părul roşcovan ai fi spus că e vorba de Reba, mica mea dragoste, iubita aceea din cealaltă viaţă.
Însă era în acelaşi timp şi Ilse - Ilse din Bărcuţă - şi Adriana, sora mai mare a lui Elizabeth, căci aceea era rochiţa de tenis a lui Adie, cea cu volănaşe albastre. (Nu aveam de unde şti asta, dar ştiam; era o informaţie pe care o primisem inconştient din desenele lui Elizabeth - desene făcute pe când lumea încă o striga Libbit.)
Mi-l dai mie? Pe ăsta îl vreau.
Sau cel pe care altcineva voia să-l dorească ea.
Am încercat la Ilse, spusese Pam. Nu eram sigură dacă o voi găsi, dar tocmai sosise.
De jur împrejurul picioruşelor fetei-păpuşă erau mingi de tenis. Alte mingi pluteau lângă mal pe valurile mici.
Părea obosită, dar a ajuns acasă teafără şi nevătămată.
Aşa să fie? Chiar aşa? Îi dăruisem desenul ăla blestemat.
Era Prăjiturică mea şi nu-i puteam refuza nimic. Îi dădusem chiar şi un nume la cererea ei, pentru că ea spunea că
artiştii trebuie să dea nume lucrărilor lor. Sfârşitul jocului, îi spusesem, iar acum asta îmi răsuna în cap grav ca un clopot.
IV
În dormitorul pentru oaspeţi nu era telefon, aşa că m-am furişat pe hol strângând în mână harponul de argint. În pofida nevoii stringente de a vorbi cu Ilse cât mai repede posibil, mi-am răpit un moment ca să arunc o privire prin uşa deschisă de la celălalt capăt al holului. Wireman stătea întins pe spate ca o balenă eşuată pe plajă, sforăind liniştit.
Şi al avea aproape harponul de argint, lângă un pahar cu apă.
Am trecut pe lângă portretul de familie, am coborât scările şi am intrat în bucătărie. Acolo, vâjâitul vântului şi vuietul valurilor erau mai puternice decât oricând. Am ridicat receptorul şi... n-am auzit nimic.
Sigur că da. Credeai că Perse o să uite de telefoane?
Apoi am privit spre receptor şi am văzut butoane pentru două extensii. În bucătărie, cel puţin, doar ridicarea receptorului nu ajungea. Am rostit o rugăciune scurtă în barbă, am apăsat butonul pe care scria EXTENSIA 1 şi am fost recompensat cu tonul de linie liberă. Am dus degetul mare la buton, apoi mi-am dat seama că nu-mi amintesc
numărul lui Ilse. Carneţelul meu cu adrese era la Marele Roz şi numărul ei îmi ieşise complet din minte.
V
Telefonul începu să scoată un ţiuit ca de sirenă. Era slab -
pusesem receptorul pe tejghea - dar părea puternic în bucătăria întunecată, şi mă duse cu gândul la lucruri rele.
