Exista doar o singură excepţie: femeia cu pelerină roşie.
Ea.
Când am atins fotografia cu Ilse şi iubitul ei am simţitprezenţa morţii - n-am recunoscut-o în sinea mea lavremea aceea, dar acesta era adevărul. Braţul meu lipsă
simţise prezenţa morţii, o moarte iminentă ca ploaia în nori.
Am făcut presupunerea că Jones voia să-i facă rău fiiceimele şi ăsta era motivul pentru care voiam ca ea să nu-lmai frecventeze. Însă el n-a fost nici-o secundă problema.
Perse voia ca eu să mă opresc - era, cred, disperată să mă
facă să mă opresc odată ce am găsit vechile desene ale luiLibbit - dar Carson Jones n-a fost nici-o secundă arma luiPerse. Până şi sărmanul de Tom Riley n-a fost decât osoluţie provizorie, un substitut.
Imaginea era acolo, însă eu am făcut presupunereagreşită şi adevărul mi-a scăpat: moartea pe care o simţeamnu venea din partea lui. Moartea plana deasupra ei.
Şi o parte din mine trebuie să fi ştiut că mi-a scăpat asta.
Dacă nu era aşa, de ce aş mai fi desenat mingile alea detenis blestemate?
16. SFÂRŞITUL JOCULUI
I
Wireman îmi oferi o pastilă de Lunesta ca să mă ajute să
dorm. Oferta m-a tentat, dar am refuzat-o. Am luat însă un harpon de argint, şi Wireman a făcut la fel. Cu pântecele lui păros atârnând uşor peste boxerii albaştri şi cu acea armă
specială a lui John Eastlake în mâna dreaptă, semăna cu o amuzantă reprezentare hiperrealistă a lui Cupidon. Vântul se înteţise şi mai tare; vuia pe lângă pereţii casei şi şuiera pe la colţuri.
– Să ţii uşile de la dormitor deschise, bine? întrebă el.
– Bine.
– Şi dacă se întâmplă ceva la noapte, strigă cât te ţin plămânii.
– Recepţionat, Houston. La fel să faci şi tu.
– Crezi că Jack o să fie în siguranţă, Edgar?
– Dacă arde desenul, n-o să păţească nimic.
– Tu te împaci cu ceea ce au păţit prietenii tăi?
Kamen, care mă învăţase să gândesc prin derivaţie. Tom, care-mi spusese să nu renunţ la avantajul terenului propriu.
Oare mă împăcăm cu ceea ce păţiseră prietenii mei?
Păi, da şi nu. Mă simţeam trist şi năuc, dar aş minţi dacă
aş spune că nu simţeam şi o josnică şi insidioasă uşurare; oamenii sunt, în unele feluri, nişte netrebnici de toată
groaza. Pentru că Tom şi Kamen, deşi îmi erau apropiaţi, nu intrau în cercul mirabil al celor care contau cu adevărat pentru mine. Pe acei oameni Perse nu reuşise să-i atingă. Şi dacă ne mişcăm repede, Kamen şi Tom aveau să fie singurele victime colaterale.
– Muchacho?
– Mda, am zis, având impresia că sunt strigat de la mare depărtare. Mda, sunt bine. Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine, Wireman, şi nu sta pe gânduri. Nu mă aştept să dorm prea mult.
II
Am stat întins în pat, uitându-mă la tavan, cu harponul de argint pe noptieră. Am ascultat vuietul egal al vântului şi freamătul egal al valurilor. Mi-amintesc că am gândit: O să
fie o noapte lungă. După care m-a furat somnul.
Am visat ceva cu surorile micuţei Libbit. Nu cu Marile Răutăcioase; cu gemenele.
Gemenele alergau.
Uriaşul le urmărea.
Avea DIIINŢ.
M-am trezit aproape complet pe podea, mai puţin un picior
- stângul - care era încă în pat şi complet amorţit. Afară, vântul şi valurile continuau să vuiască. Înăuntru, inima îmi bubuia aproape la fel de tare ca valurile care se spărgeau pe plajă. Încă o mai vedeam pe Tessie scufundându-se -
înecându-se în vreme ce mâinile acelea moi şi implacabile o strângeau de glezne. Era o imagine perfect clară, un tablou diavolesc în mintea mea.
Însă nu visul cu fetiţele care fug de arătarea-broscoi îmi făcea inima să galopeze, şi nu el era de vină pentru faptul că mă trezisem pe podea cu un gust de cupru în gură şi cu toţi nervii parcă în flăcări. Era mai degrabă felul în care te trezeşti dintr-un vis urât dându-ţi seama că ai uitat ceva important: să închizi aragazul, de pildă, şi acum casa e plină de miros de gaz.
