– Dar cred că aş putea vorbi toată noaptea şi tot n-aş reuşi să-l fac să se răzgândească.

– Pentru că ştii că am dreptate, am spus.

– Tu pardon, amigo, dar s-ar putea să ai dreptate, corectă

el. Atâta îţi spun doar: Wireman e dispus să cadă în genunchii lui graşi şi bătrâni şi să se roage să ai dreptate.

Jack se uită la lanterna din mâna mea.

– Măcar nu lua aia, zise el. Iartă-mă că-ţi spun verde-n faţă, şefu', da' eşti nebun de legat dacă vrei să iei aia!

– Ştiu ce fac, am spus, sperând din tot sufletul să fie aşa.

Şi rămâneţi amândoi aici. Nu încercaţi să veniţi după mine.

Am ridicat lanterna şi am îndreptat-o spre Wireman. Pe onoarea ta.

– Bine, Edgar. Onoarea mea e puţin şifonată, dar jur pe ea.

O întrebare practică: eşti sigur că două pastile de Tylenol vor ajunge ca să mergi pe picioarele tale pe plajă până la Marele Roz sau o să te trezeşti că trebuie să te târăşti?

– O să ajung acolo pe picioarele mele.

– Şi o să suni când ajungi.

– O să sun.

Deschise braţele şi eu m-am lăsat cuprins. Mă sărută pe amândoi obrajii.

– Te iubesc, Edgar, zise el. Eşti un om dat dracului. Sano como una manzana.

– Asta ce înseamnă? El ridică din umeri.

– Ai grijă de sănătate. Cred.

Jack îmi întinse mâna - cea stângă, băiatul învăţa repede -

apoi se hotărî că totuşi merge o îmbrăţişare. Îmi şopti la ureche:

– Dă-mi mie lanterna, şefu'.

I-am răspuns şi eu tot în şoaptă, tot la ureche:

– Nu pot. Îmi pare rău.

Am pornit pe aleea care ducea în spatele casei şi, în cele din urmă, la pasarelă. La capătul pasarelei, parcă acum o mie de ani, făcusem cunoştinţă cu uriaşul pe care azi îl lăsam în urmă. El şedea sub o umbrelă dungată. Îmi oferise ceai verde cu gheaţă, foarte răcoritor. Şi spusese: Deci...

iată că soseşte şchiopătând străinul.

Şi tot aşa şi pleacă, mi-am spus.

M-am întors. Ei mă urmăreau cu privirea.

– Muchacho! strigă Wireman.

Am crezut că-mi va cere să mă întorc, ca să ne mai gândim puţin la toată treaba, să mai discutăm niţel despre ea. Dar îi subestimasem.

– Vaya con Dios, mi hombre.

L-am salutat o ultimă dată cu mâna şi am dat colţul casei.

III

Aşadar, atunci am făcut ultima mea Mare Plimbare pe Plajă, la fel de şontâcăită şi de chinuitoare ca primele pe care le făcusem de-a lungul malului plin de scoici. Acelea fuseseră la lumina rozacee a dimineţii timpurii, când lumea era perfect încremenită, singurele lucruri mişcătoare fiind valurile leneşe şi norii maronii ai ciripelelor care se ridicau în zbor din faţa mea. Acum altfel stăteau lucrurile. În noaptea aceasta, vântul vuia şi valurile erau agitate - nu se

întindeau docile pe mal, ci se aruncau pe el ca într-un act sinucigaş. În depărtare, valurile cele mari păreau de crom şi în repetate rânduri mi s-a părut c-o văd pe Perse cu colţul ochiului, dar de fiecare dată când m-am întors să mă uit, nu era nimic acolo. În noaptea aceasta, în partea mea de golf nu era altceva decât lumina lunii.

Am înaintat cu paşi târşâiţi, cu lanterna strânsă în mână, gândindu-mă la ziua când venisem acolo cu Ilse. Ea mă

întrebase dacă acesta nu este cel mai frumos loc de pe pământ şi eu o asigurasem că nu, mai există cel puţin alte trei locuri mai frumoase decât acesta... dar nu-mi puteam aduce aminte care-i spusesem că sunt acelea, ci doar că

numele lor sunt greu de pronunţat. Ce-mi aminteam cel mai clar erau vorbele ei când spusese că merit un loc frumos şi că e timpul să mă odihnesc. Că e timpul să mă vindec.

Atunci începură să-mi curgă lacrimile, iar eu le-am lăsat să

curgă. În mâna pe care aş fi putut-o folosi ca să le şterg aveam lanterna, aşa că le-am lăsat să curgă în voie.

IV

Înainte să-l văd pe Marele Roz, l-am auzit. Scoicile de sub casă nu făcuseră niciodată atâta tevatură. M-am mai apropiat puţin, apoi m-am oprit. Era chiar în faţa mea acum, o siluetă neagră decupată în spuza de stele. Încă patruzeci sau cincizeci de paşi înceţi, târşâiţi, şi lumina lunii începu să dezvăluie detaliile. Toate becurile erau stinse, chiar şi cele pe care le lăsam mereu aprinse în bucătărie şi în camera Florida. Asta se putea datora unei căderi de tensiune cauzate de vânt, însă nu credeam că este aşa.

Mi-am dat seama că scoicile vorbesc cu o voce pe care o recunoşteam. Şi trebuia s-o recunosc - era vocea mea. Oare ştiusem asta dintotdeauna? Aşa bănuiam. La un anumit nivel, doar în cazul în care nu suntem nebuni, cred că cei

mai mulţi dintre noi ne cunoaştem diversele voci ale propriei imaginaţii.

Şi ale amintirilor, desigur. Căci şi ele au voce. Întrebaţi pe oricine a pierdut vreodată o bucată din el sau un copil sau un vis drag. Întrebaţi pe oricine se învinovăţeşte pentru o hotărâre greşită, de obicei luată într-un moment de răscruce (un moment care este de cele mai multe ori roşu).

Şi amintirile noastre au o voce. Deseori una tristă, care-şi cere dreptul ca nişte braţe ridicate în întuneric.

Am mers mai departe, lăsând după mine urma unui picior târşâit. Conturul negru al Marelui Roz se apropia. Nu era ruinat ca Heron's Roost, dar în noaptea aceasta era bântuit.

În noaptea aceasta mă aştepta o fantomă. Sau poate ceva puţin mai concret.

Vântul se înteţi şi eu m-am uitat la stânga, înfruntându-i forţa insistentă. Corabia era acolo, sigur, cufundată în beznă şi tăcută, cu velele zdrenţuite fâl-fâind în vânt, aşteptând.

Mai bine du-te, spuseră scoicile în vreme ce eu stăteam în lumina lunii, acum la mai puţin de douăzeci de metri de casă. Şterge tabla cu buretele - se poate face, nimeni nu ştie asta mai bine ca tine - şi pleacă în lumea largă. Lasă

tristeţea în urmă. Nu le poţi avea pe toate. Şi partea ceamai bună?