Maşini de poliţie îndreptându-se spre scena unor acte de violenţă. Ambulanţe gonind spre locul unor accidente.
Am apăsat butonul de închidere, apoi mi-am sprijinit capul de uşa răcoroasă, din oţel laminat, a marelui frigider de la El Palacio. În faţa mea era un magnet pe care scria SE
POARTĂ DIN NOU GRĂSIMEA. Corect, şi se poartă din nou moartea. Lângă magnet erau un suport magnetic pentru carneţel şi un ciot de creion legat cu o aţă.
Am apăsat din nou butonul pentru EXTENSIA 1 şi am format 411. Vocea înregistrată îmi ură bun venit la serviciul abonaţilor Verizon şi mă întrebă oraşul şi statul. Am spus
„Providence, Rhode Island“, rostind cuvintele pe un ton teatral. Până aici totul bine, dar robotul se împiedică la Ilse oricât de răspicat aş fi pronunţat numele. Îmi făcu legătura cu un operator adevărat, care verifică şi-mi spuse ceea ce bănuiam deja: numărul lui Ilse nu era public. I-am spus operatorului că o sun pe fiica mea şi că am ceva important să-i spun. Operatorul zise că pot vorbi cu un administrator, care probabil va fi de acord să dea un telefon din partea mea, dar nu înainte de opt dimineaţa. M-am uitat la ceasul cuptorului cu microunde. Era 2.04.
Am pus receptorul în furcă şi am închis ochii. Îl puteam trezi pe Wireman, să văd dacă n-o are pe Ilse în carneţelul lui roşu cu adrese, însă simţeam cumva că asta va lua prea mult timp.
– O să reuşesc, am spus, dar fără mari speranţe.
Sigur că o să reuşeşti, spuse Kamen. Cât cântăreşti?
În livre, cântăream o sută şaptezeci şi patru, cu puţin peste cele o sută cincizeci care erau media kilogramelor mele de adult. Am văzut cifrele în minte: 175150. Cifrele erau roşii. Apoi cinci dintre ele s-au făcut verzi, una după
cealaltă. Fără să deschid ochii, am luat ciotul de creion şi le-am notat pe carneţel: 40175.
Şi care e numărul tău de asigurare socială? mai întrebă
Kamen.
Acesta apăru în întuneric, cifre de un roşu puternic. Patru dintre ele se făcură verzi şi le-am adăugat la cele pe care le notasem deja. Când am deschis ochii, am văzut că
scrisesem 401759082 într-un fel lăbărţat, înclinat în jos.
Ăsta era, îl recunoşteam, însă tot îmi lipsea o cifră.
Nu contează, îmi spuse Kamen în gând. Telefoanele cu taste sunt un dar uimitor pentru cei cu probleme de memorie. Dacă-ţi limpezeşti mintea şi formezi ceea ce ai deja, o să nimereşti ultima cifră fără nici-o problemă. E
memorie neuromusculară.
Sperând să aibă dreptate, am deschis iarăşi EXTENSIA 1 şi am format prefixul de Rhode Island, după care 759-082.
Degetul nu-mi ezită nici-o clipă. Formă ultima cifră şi, undeva în Providence, un telefon începu să sune.
VI
– Aa-lo?... Cine... e?
Un moment am fost sigur că greşisem numărul. Vocea era de femeie, dar părea mai bătrână decât a fiicei mele. Mult mai bătrână. Şi ameţită. Dar m-am opus primului impuls de a spune „Am greşit numărul“ şi să închid. Părea obosită, spusese Pam, dar dacă la telefon era Ilse, părea mai mult decât obosită; părea aproape sleită de puteri.
– Ilse?
Niciun răspuns mult timp. Am început să cred că
necunoscuta fără corp din Providence închisese. Mi-am dat
seama că transpir, şi încă destul de abundent să-mi simt propriul miros, ca o maimuţă pe o cracă de copac. Apoi acelaşi scurt refren:
– Aa-lo? Cine... e?
– Ilse!
Nimic. Simţeam că se pregăteşte să închidă. Afară, vântul vâjâia şi valurile bubuiau.
– Prăjiturică! am strigat. Prăjiturică, să nu-ndrăzneşti să
închizi telefonul! Asta avu efect.
– Tat... i?
Era o lume întreagă de mirare în cuvântul acesta frânt.
– Da, scumpo... tati.
– Dacă eşti într-adevăr tati... O pauză lungă. O vedeam în bucătăria ei, desculţă (cum fusese în ziua aceea în Micul Roz, uitându-se la desenul cu păpuşa şi mingile de tenis plutitoare), cu capul plecat, cu părul atârnându-i în jurul feţei. Absentă, poate aproape în pragul nebuniei. Şi pentru prima dată am început nu doar să mă tem de Perse, ci şi s-o urăsc.
– Ilse... Prăjiturică... Vreau să mă asculţi...
– Spune care e numele meu de internet. În vocea ei se simţea acum un soi de viclenie şocată. Dacă eşti într-adevăr tati, spune care e numele meu de internet.
Şi dacă nu aveam să-i spun, mi-am dat seama, urma să
închidă. Pentru că ceva ajunsese la ea. Ceva începuse s-o manipuleze, să-ţi ţeasă în jurul ei pânza de păianjen. Doar că nu era un lucru. Era o ea.
Numele de internet al lui Illy. Un moment, n-am reuşit să
