Capul îmi fu străbătut de un strigăt de furie şi durere. Slavă

Domnului că a fost scurt, altfel cred că m-ar fi făcut bucăţi.

Apoi nu se mai auzi decât sunetul scoicilor sub Marele Roz şi nu se mai văzu decât o scurtă licărire a stelelor deasupra dunelor din dreapta mea în timp ce ultimele particule de nisip fură luate de vânt într-un nor dezordonat. Golful era din nou gol, cu excepţia valurilor din depărtare poleite de lună, gonind în pas alert către mal. Perse dispăruse, de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

Atunci am simţit cum mi se sleieşte puterea în picioare şi am căzut cu toată greutatea în fund. Poate că totuşi aveam să parcurg târâş ultima parte a drumului. Oricum, Marele Roz nu era departe. Pentru moment însă, mă mulţumeam să şed acolo şi să ascult scoicile. Să mă odihnesc puţin.

Apoi poate că reuşeam să mă ridic şi să străbat pe picioarele mele cei aproximativ douăzeci de metri, să intru în casă şi să-l sun pe Wireman. Să-i spun că sunt teafăr şi nevătămat. Să-i spun că am terminat treaba, că Jack poate veni după mine.

Dar pentru moment voiam doar să şed acolo şi să ascult scoicile care acum nu mai păreau să vorbească pe vocea

mea ori a oricui altcuiva. Acum voiam doar să şed acolo singur pe nisip şi să mă uit la golf şi să mă gândesc la fiica mea, Ilse Marie Freemantle, care la naştere cântărise două

kilograme şi opt sute cincizeci de grame, al cărei prim cuvânt fusese cuţu, care adusese odată acasă un balon mare desenat cu o carioca maro pe o bucată de carton colorat, strigând cu exuberanţă: „Am făcut un desen cu tine, tati!“

Ilse Marie Freemantle.

Mi-o amintesc bine.

22. IUNIE

I

Am pilotat schiful până în mijlocul lacului Phalen şi am oprit motorul. Am plutit spre baliza mică şi portocalie pe care o lăsasem acolo. Câteva ambarcaţiuni de agrement zumzăiau ici şi colo pe suprafaţa netedă ca sticla, dar nici-o barcă cu pânze; era o zi de un calm absolut. În zona de joacă erau câţiva copii, câţiva oameni în zona de picnic şi alţi câţiva pe pista pentru înălţat zmeie de pe malul apei.

Una peste alta, însă, pentru un lac aflat la drept vorbind în limitele oraşului, zona era aproape nepopulată.

Wireman - cu o alură atât de straniu nelocală, cu o pălărie de pescar şi un pulover Vikings - făcu un comentariu în sensul ăsta.

– Nu s-a dat încă vacanţă la şcoli, am spus. Aşteaptă vreo două săptămâni şi o să vezi bărci peste tot.

Păru nesigur.

– Este ăsta, atunci, locul potrivit pentru ea, muchacho?

Vreau să spun, dacă o ridică vreun pescar cu năvodul...

– Pescuitul cu năvodul e interzis pe lacul Phalen, am spus, iar pescarii cu undiţe sunt puţini. Lacul e rezervat în mare pentru bărci de agrement. Şi pentru înotători, aproape de mal.

M-am aplecat şi am luat de jos cilindrul făurit de argintarul din Sarasota. Era lung de un metru şi se închidea cu un capac cu filet. Era plin cu apă dulce şi înăuntrul lui se afla lanterna umplută şi ea cu apă. Perse era izolată ermetic în dublu întuneric şi dormea învelită într-o pătură dublă de apă dulce. Nu peste mult timp avea să doarmă şi mai profund.

– E un obiect frumos, am spus.

– Aşa este, aprobă Wireman, urmărind scăpărările soarelui de după-amiază pe cilindru, în timp ce eu îl răsuceam în mână. Şi nu are nici-o protuberantă în care să se poată

agăţa vreun cârlig. Deşi m-aş simţi mai împăcat dacă l-am arunca într-un lac de lângă graniţa canadiană.

– Unde cineva chiar ar putea să-l scoată cu năvodul, am spus. Ascuns în văzul tuturor - nu-i o strategie rea.

Trei femei tinere într-un motoscuter trecură zgomotos pe lângă noi. Ne făcură din mână. Le-am înapoiat salutul în acelaşi mod. Una dintre ele strigă:

– Ne plac tipii simpatici!

Şi toate trei râseră. Zâmbind, Wireman le salută

respectuos cu o înclinare a capului, după care se întoarse spre mine.

– Cât de adâncă e apa aici? Ai idee? Steguleţul ăla portocaliu îmi dă de bănuit că ai.

– Păi, o să-ţi spun... m-am documentat puţin cu privire la lacul Phalen - probabil că era şi timpul, dat fiind că sunt deja douăzeci şi cinci de ani de când eu şi Pam deţinem casa aia de pe Aster Lane. Adâncimea medie e de treizeci de metri... mai puţin aici, unde este o falie.

Wireman se relaxa şi îşi împinse pălăria pe spate.

– A, Edgar. Wireman crede că încă eşti el zorro - vulpoiul cel bătrân.

– Poate si, poate no, dar sub steguleţul ăla portocaliu sunt o sută cincisprezece metri de apă. Cu mult mai bine decât un rezervor de patru metri săpat într-un pinten coralier de pe coasta golfului Mexic.

– Amin.

– Arăţi bine, Wireman. Odihnit.

Ridică din umeri.

– Se zboară bine cu aparatul ăla Gulfstream. Nu stai la rând la control, nu-ţi scormoneşte nimeni prin bagajele de mână ca să vadă dacă nu ai transformat cumva în bombă

un amărât tub de Foamy. Şi am reuşit măcar o dată în viaţă

să zbor spre nord fără o escală nenorocită la Atlanta.

Mersi... deşi, din câte se pare, mi-aş fi permis şi eu biletul.

– Să înţeleg că ai rezolvat problema cu rudele lui Elizabeth?

– Mda. Ţi-am urmat sfatul. Le-am oferit casa şi capătul nordic al insulei în schimbul banilor şi al obligaţiunilor. Li s-a părut un târg dat naibii şi i-am văzut pe avocaţii lor cum îşi spun: „Wireman e avocat şi astăzi are de client un imbecil.“

– Se pare că nu-s singurul zorro din barca asta.

– În cele din urmă, o să-mi revină mai mult de optzeci de milioane de dolari în bani lichizi. Plus diferite suvenire din casă. Inclusiv cutia de biscuiţi Sweet Owen a domnişoarei Eastlake. Crezi că încerca să-mi spună ceva cu asta,

'chacho?

M-am gândit la Elizabeth care vâra diferite figurine de porţelan în cutie şi apoi insista ca Wireman să arunce cutia în iazul cu peştişori aurii. Sigur că încercase să-i spună

ceva.

– Rudele s-au ales cu partea nordică a Duma Key, terenuri cu potenţial imobiliar... ei, bine, posibilităţile sunt infinite.

Nouăzeci de milioane?