– Sau aşa cred rudele.

– Da, fu el de acord pe un ton sobru. Aşa cred rudele.

Am rămas tăcuţi o vreme. El luă cilindrul de la mine. Îmi vedeam faţa în pereţii lui, dar distorsionată de curbura metalului. Nu mă deranja s-o văd aşa, însă rareori mă mai uit acum în oglindă. Nu din cauză că am îmbătrânit, ci pentru că, în ultima vreme, nu mai am chef să văd ochii domnului Freemantle. Au văzut prea multe.

– Ce fac soţia şi fiica ta?

– Pam e în California la mama ei. Melinda s-a întors în Franţa. A stat cu Pam o vreme după înmormântarea lui Illy, dar s-a dus înapoi după aia. Cred că a făcut alegerea corectă. Îşi vede de viaţă.

– Dar tu, Edgar? Tu îţi vezi de viaţă?

– Nu ştiu. Nu Scott Fitzgerald a spus că în viaţa americană

nu există actul doi?

– Ba da, numai că el era beat lemn când a spus-o.

Wireman aşeză cilindrul la picioarele sale şi se aplecă în faţă.

– Ascultă la mine, Edgar, şi ascultă bine. Există de fapt cinci acte, şi nu doar în viaţa americană - în fiecare viaţă

care e trăită din plin. La fel ca în toate piesele lui Shakespeare, tragedii şi comedii deopotrivă. Pentru că aşa sunt gândite vieţile noastre - comedii şi tragedii.

– O fi, dar în cazul meu, în ultima vreme momentele vesele se pot număra pe degetele de la o mână, am spus.

– Mda, se arătă el de acord, dar actul trei are potenţial.

Acum, eu locuiesc în Mexic. Ţi-am spus, nu? Un orăşel frumos de munte pe nume Tamazunchale.

Am încercat să repet.

– Îţi place cum ţi se rostogoleşte de pe limbă. Wireman vede asta cu ochiul liber.

Am zâmbit.

– Are o sonoritate aparte.

– E un hotel părăginit de vânzare acolo şi mă gândesc să-l cumpăr. Ar fi nevoie de trei ani de gestiune în pierdere pentru ca afacerea să intre pe profit, dar pe mine mă ţin buzunarele acum. Mi-ar prinde bine însă un partener care se pricepe la construcţii şi întreţinere. Sigur, dacă încă te mai concentrezi pe chestiuni artistice...

– Nu mă lua peste picior.

– Atunci, ce spui? Hai să ne unim averile şi soarta.

– Simon and Garfunkel, 1969, am spus. Sau pe acolo. Ştiu şi eu, Wireman...? Nu mă pot hotărî acum. Mai am totuşi de pictat un tablou.

– Într-adevăr. Spune-mi doar... cât de puternică va fi furtuna asta?

– N-am idee. Dar celor de la Canalul 6 o să le placă la nebunie.

– Vor fi însă destule semne prevestitoare, nu? E-n regulă

cu pagubele materiale, dar să nu-şi piardă nimeni viaţa.

– Nimeni nu-şi va pierde viaţa, am aprobat, sperând să fie aşa, dar odată ce braţul acela fantomă primea frâu liber, totul era posibil. De aceea trebuise ca a doua carieră a mea să se sfârşească. Însă avea să mai existe un ultim tablou, pentru că eram ferm hotărât să-mi duc răzbunarea până la capăt. Şi nu doar pentru Illy, ci şi pentru toate celelalte victime ale lui Perse.

– Ţii legătura cu Jack? întrebă Wireman.

– Vorbim cam o dată pe săptămână. La toamnă merge la universitate în Tallahassee. Înscrierea i-am oferit-o eu. Între timp, el şi mama lui se mută în Port Charlotte, mai în jos de-a lungul coastei.

– Tot tu le-ai oferit şi asta?

– Sincer să fiu... da.

De când tatăl lui Jack murise de boala Crohn, el şi mama lui nu trăiseră pe roze.

– Şi ideea a fost a ta?

– Din nou afirmativ.

– Şi crezi că Port Charlotte e destul de departe la sud pentru a fi un loc sigur.

– Aşa cred.

– Şi la nord? Ce spui de Tampa?

– Ploi răzleţe, cel mult. Va fi o furtună normală. Normală, dar puternică.

– Un micuţ uragan Alice. Ca acela din 1927.

– Da.

Ne-am privit în tăcere şi fetele trecură din nou în motoscuterul lor, râzând mai tare şi fluturând din mâini mai entuziaste ca înainte. Dulci aripi ale tinereţii, în zbor pe aburii şpriţului de după-masă. Le-am salutat.

După ce se îndepărtară, Wireman spuse:

– Rudele în viaţă ale domnişoarei Eastlake nu vor mai trebui niciodată să-şi bată capul cu obţinerea avizelor de construcţie pentru noua lor proprietate, aşa-i?

– Aşa cred, da.

Se gândi la asta, apoi aprobă din cap.

– Bun. Trimite toată insula pe fundul mării, alături de toţi marinarii înecaţi. Mie îmi convine.

Luă de jos cilindrul de argint, îşi întoarse atenţia spre steguleţul portocaliu de deasupra faliei care brăzdează pe mijloc lacul Phalen, apoi se uită la mine.

– Ai vreun ultim cuvânt de spus, muchacho?

– Da, am zis, dar voi fi scurt.