– Pregăteşte-te, atunci.

Wireman se răsuci pe genunchi şi întinse în faţă cilindrul de argint. Soarele scânteie pe el pentru ceea ce speram că

va fi ultima dată în cel puţin o mie de ani... însă bănuiala mea era că Perse se pricepea să găsească moduri de a reveni la suprafaţă. O făcuse deja o dată şi avea s-o facă

din nou. Chiar şi din Minnesota avea să găsească modul de a se întoarce în caldo largo. Am rostit cuvintele pe care le păstrasem în gând.

– Dormi pe veci.

Wireman desfăcu degetele. Se auzi un pleoscăit surd.

Ne-am aplecat amândoi peste marginea bărcii şi am urmărit cilindrul de argint cum se scufundă încet, dispărând din vedere cu o ultimă scânteiere de lumină.

II

Wireman rămase la mine în noaptea aceea şi-n următoarea. Am mâncat biftec în sânge, am băut ceai verde după-amiaza şi am discutat despre orice, mai puţin despre vremurile vechi. Apoi l-am dus la aeroport, de unde urma să zboare spre Houston. De acolo avea de gând să

închirieze o maşină şi să conducă spre sud. Să vadă puţin din ţară, spuse.

M-am oferit să-l însoţesc până la punctul de control şi el clătină din cap.

– Nu e bine să-l vezi pe Wireman cum îşi dă jos pantofii în faţa unui absolvent de managementul afacerilor, spuse el.

Aici e locul unde ne spunem adios, Edgar.

– Wireman..., am început şi n-am mai putut continua.

Lacrimile îmi puseseră un nod în gât.

Mă trase în braţele lui şi mă sărută ferm pe ambii obraji.

– Ascultă, Edgar. E timpul pentru actul trei. Înţelegi ce-ţi spun?

– Da, am zis.

– Vino în Mexic când eşti pregătit. Şi dacă o să vrei.

– O să mă gândesc la asta.

– Să te gândeşti. Con Dios, mi amigo; siempre con Dios.

– Şi tu la fel, Wireman. Şi tu la fel.

L-am privit în timp ce se îndepărta cu geanta agăţată de umăr. Mă lovi pe neaşteptate clara amintire a vocii sale în noaptea în care Emery mă atacase în Marele Roz, Wireman strigând cojudo de pută madre chiar înainte să-l lovească

pe mort cu sfeşnicul în faţă. Fusese magnific. Mi-am dorit din tot sufletul să se întoarcă spre mine o ultimă dată... şi el se întoarse. Trebuie că mi-a citit gândul, ar fi spus mama mea. Sau a avut o intuiţie. Asta ar fi spus Nan Melda. Mă

văzu stând tot acolo şi faţa i se lumină de un surâs.

– Croieşte-ţi ziua, Edgar! strigă el.

Oamenii se întoarseră să vadă, luaţi prin surprindere.

– Şi lasă-te croit de ea! am strigat înapoi.

Mă salută soldăţeşte, râse, apoi îşi văzu de drum. Şi sigur că, până la urmă, am fost în orăşelul lui din sud, dar cu toate că pentru mine e mereu viu prin vorbele lui de duh -

nu mi le spun în gând niciodată decât la timpul prezent - pe el însuşi nu l-am mai văzut. Două luni mai târziu a murit de un atac de cord în piaţa din Tamazunchale, în timp ce se târguia pentru nişte roşii proaspete. Îmi spuneam că mai este timp, dar nu e oare adevărat că întotdeauna ne spunem asta? Ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta.

III

În casa mea de pe Aster Lane, şevaletul stătea în living, unde lumina era bună. Pânza de pe el era acoperită cu o bucată de cârpă. Lângă el, pe masa cu vopselele mele în ulei, erau mai multe fotografii aeriene cu Duma Key, însă

aproape că nici nu le privisem; vedeam Duma în vise şi încă

o mai văd.

Am aruncat cârpa pe canapea. În prim-planul tabloului -

ultimul meu tablou - stătea Marele Roz, redat atât de realist, încât mai că auzeam scrâşnetul scoicilor de sub el odată cu fiecare val.

De unul dintre piloni, o perfectă tuşă fantastică, stăteau proptite două păpuşi roşcate, umăr lângă umăr. La stânga era Reba. La dreapta era Fancy, cea pe care Kamen o adusese din Minnesota. Cea care fusese ideea lui Illy.

Golful, de obicei extrem de albastru în timpul şederii mele pe Duma Key, îl pictasem într-o nuanţă închisă şi rău prevestitoare de verde. Sus, cerul era plin de nori negri; se îngrămădeau spre marginea pânzei şi ieşeau din cadru.

Braţul drept începu să mă furnice şi acea senzaţie amintită

de putere începu să curgă mai întâi prin mine şi apoi să se reverse din mine. Îmi vedeam tabloul aproape cu ochiul unui zeu... sau al unei zeiţe. Aş fi putut renunţa la asta, dar n-ar fi fost uşor.

Când pictam, mă îndrăgosteam de lume.

Când pictam, mă simţeam întreg.

Am pictat o vreme, apoi am pus pensula deoparte. Am amestecat maro şi galben cu buricul degetului mare, după

care l-am plimbat peste plaja pictată... o, atât de uşor... şi se ridică un văl de nisip, stârnit parcă de prima adiere palidă de vânt.

Pe Duma Key, sub cerul întunecat de o furtună de iunie care îşi aduna forţele, vântul începu să se înteţească.

CUM SE FACE UN DESEN (XII)

Să ştiţi când aţi terminat şi în momentul acela să puneţijos creionul sau penelul. Restul e doar viaţă.

februarie 2006 - iunie 2007

CUVÂNT FINAL

Mi-am luat anumite libertăţi cu privire la geografia coastei de vest a Floridei, dar şi cu privire la trecutul ei. Deşi Dave Davis a existat cu adevărat şi dispariţia lui e un fapt real, aici numele lui este folosit într-un mod fictiv.