– Nu adorm...
Dar vocea i se stingea.
– Ilse! Trezeşte-te! Trezeşte-te, futu-i mama ei!
– Tati!
Avea o voce şocată. Dar din nou perfect trează.
– Ce s-a întâmplat cu desenul? Ce era diferit la el când te-ai întors?
– Era în dolmitor. Cre'că l-am mutat cu mâna mea - e prins tot cu piunezele alea roşii - da' nu-mi amintesc s-o fi făcut.
Cre'că-l voiam mai aproape de mine. Nu-i aşa că-i comic?
Nu, nu mi se părea comic.
– N-aş mai vrea să trăiesc dacă ai muri, tati, zise ea. Aş
vrea să mor şi eu.
Moartă ca o... ca o... moartă ca o biluţă!
Şi râse. Eu m-am gândit la fiica lui Wireman şi n-am râs.
– Ascultă-mă cu mare atenţie, Ilse. E important să faci ce îţi spun. Faci asta?
– Da, tati. Doar să nu ia mult timp. Sunt... Sunetul unui căscat....obosită. Poate că o să reuşesc să dorm acum, când ştiu că eşti bine.
Da, va reuşi să doarmă. Chiar sub Sfârşitul jocului prins în piunezele acelea roşii. Şi se va trezi spunându-şi că vis a fost discuţia asta şi că realitate era sinuciderea tatălui ei pe Duma Key.
Perse făcuse asta. Hârca aia. Târfa aia.
Din senin, furia se întorsese. De parcă n-ar fi lipsit niciodată. Dar n-o puteam lăsa să-mi dea peste cap gândurile; n-o puteam lăsa nici să mi se citească în voce, altfel Ilse ar fi putut credea că era îndreptată spre ea. Am strâns receptorul între ureche şi umăr. Apoi am întins mâna şi am apucat gâtul subţire de crom al robinetului. Am strâns pumnul în jurul lui.
– N-o să ia mult timp, scumpo. Dar trebuie s-o faci. După
aia te poţi duce la culcare.
Wireman stătea perfect nemişcat la masă, privindu-mă.
Afară, valurile bubuiau.
– Ce fel de maşină de gătit ai, Prăjiturică?
– Cu gaz. Un aragaz.
Râse din nou.
– Bun. Ia desenul şi aruncă-l în cuptor. Apoi închide uşa şi aprinde focul. Dă-l la maximum. Arde-l.
– Nu, tati! Intru totul trează din nou, la fel de şocată ca atunci când spusesem futu-i, dacă nu şi mai şocată. Ador desenul ăla!
– Ştiu, scumpa mea, dar desenul e cel care te face să te simţi aşa.
Am dat să mai spun ceva, dar m-am oprit. Dacă desenul era de vină - şi era, sigur că era - atunci nu era nevoie să
bat monedă pe asta. Ştia şi ea la fel de bine ca mine. În loc să vorbesc, am smucit robinetul înainte şi înapoi, dorindu-mi tot sufletul ca în locul lui să fie gâtul hârcii ăleia.
– Tati! Chiar crezi că...
– Nu cred, ştiu sigur. Ia desenul, Ilse. Rămân la telefon. Ia-l şi aruncă-l în cuptor şi arde-l. Fă-o chiar acum.
– Eu... bine. Stai aşa.
Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos. Wireman spuse:
– O face?
Înainte să pot răspunde, s-a auzit un trosnet. A fost urmat de un jet de apă rece care mă udă până la cot. M-am uitat la robinetul din mâna mea, apoi la locul de unde acesta se rupsese. L-am aruncat în chiuvetă. Din jumătatea rămasă
ţâşnea apă.
– Cred că da, am spus. Îmi pare rău.
– De nada. Se lăsă în genunchi, deschise dulapul de sub chiuvetă, duse mâna pe lângă coşul de gunoi şi rezerva de saci menajeri. Roti ceva şi jetul care ţâşnea din robinetul rupt începu să scadă. Nu-ţi cunoşti limitele puterii, muchacho. Sau poate le cunoşti.
– Îmi pare rău, am repetat. Dar nu-mi părea. Palma îmi sângera de la o tăietură superficială, dar mă simţeam mai bine. Mai eliberat. Îmi trecu prin gând că într-un timp imemorial, robinetul acela ar fi putut fi gâtul soţiei mele.
