– Aici eşti, Perse? am întrebat.
Vântul sufla furios prin panourile de plasă ale camerei Florida. Valurile se spărgeau pe plajă cu regularitatea unui metronom. Păsările zburau deasupra apei, ciripind. Pe plajă
vedeam o altă cutie spartă de mingi de tenis, aproape pe jumătate îngropată în nisip. O comoară din partea mării; dreptul celui ce găseşte oferit de caldo largo. Da, se uita la mine. Aştepta să cedez nervos. Eram mai mult decât sigur.
În timpul zilei poate că dormeau - cum să-i numesc?
gardienii ei? - însă ea nu.
– Câştig eu, câştigi şi tu, am spus. Dar tu crezi că ai avut ultimul cuvânt, aşa-i? Deşteaptă, Perse a mea.
Sigur că era deşteaptă. Era un joc pe care-l juca de mult timp. Aveam o bănuială că era deja bătrână când Copiii lui Israel încă fojgăiau prin grădinile din Egipt. Uneori dormea, dar acum era trează.
Şi braţul ei era lung.
Telefonul începu să sune. M-am întors în casă, simţindu-mă în continuare ca doi Edgari, unul cu picioarele pe pământ, celălalt plutind deasupra capului său, şi am ridicat. Era Dario. Părea contrariat.
– Edgar? Ce-i porcăria asta cu tablourile care nu trebuie expediate la...
– Nu acum, Dario, am spus. Taci.
Am întrerupt legătura şi am sunat-o pe Pam. Acum că nu mă gândeam, numărul ei îmi veni fără absolut nici-o problemă; mă ghidă fenomenul ăla minunat care este memoria neuromusculară. Îmi trecu prin gând că omenirea poate s-ar descurca mai bine dacă ar avea doar genul acesta de memorie.
Pam era mai calmă. Nu ştiu ce luase, dar deja îşi făcea efectul. Am discutat vreme de douăzeci de minute. Bună
parte din conversaţie ea plânse şi-mi aduse când şi când acuzaţii, dar când eu n-am făcut nici-o încercare de a mă
apăra, furia ei se nărui în suferinţă şi dezorientare. Am aflat elementele importante ale situaţiei, sau aşa mi s-a părut atunci. Mai era însă un element extrem de important care ne scăpa amândurora, dar cum a spus odinioară un înţelept: „Nu-i poţi lovi dacă nu-i poţi vedea“, iar funcţionarul de la poliţie care o sunase pe Pam nu se
gândise să-i spună ce adusese Mary Ire la apartamentul din Providence al fiicei noastre.
Pe lângă pistol, se înţelege. Pistolul Beretta.
– Poliţia spune că trebuie să fi venit cu maşina, conducând practic zi şi noapte fără a se opri, zise Pam cu tristeţe. N-ar fi putut urca într-un avion cu un asemenea pistol. De ce a făcut-o? Tot din cauza unuia dintre tablourile alea ale tale de rahat?
– Sigur, am spus. A cumpărat unul. Nu m-am gândit la asta nici-o clipă. Nu m-am gândit nici-o clipă la ea. Nici măcar o clipă. De blestematul ăla de iubit al lui Illy îmi făceam eu griji.
Vorbind foarte calm, fosta mea soţie - asta era acum, în mod categoric - spuse:
– Tu ai făcut asta.
Da. Eu. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Mary Ire va cumpăra cel puţin un tablou şi că probabil va dori o pânză
din seria Fata şi corabia - cele mai toxice dintre toate. Şi n-ar fi vrut nici să rămână la Scoto, nu când ea locuia puţin mai încolo, în Tampa. Din câte ştiam, îl putea avea în portbagajul bătrânului ei Mercedes când mă dusese la spital. De acolo se putuse duce aţă acasă la ea, pe insulele Davis, ca să-şi ia pistolul automat pe care îl ţinea pentru autoapărare. La naiba, ar fi fost deja în drum spre nord.
Partea asta ar fi trebuit cel puţin s-o bănuiesc. O
întâlnisem, în definitiv, şi ştiam ce părere avea despre lucrările mele.
– Pam, ceva foarte rău se întâmplă pe insula asta. Eu...
– Crezi că-mi pasă de asta, Edgar? Sau de motivul care a împins-o pe femeia aia s-o facă? Din cauza ta, fiica noastră
a fost ucisă. Nici nu vreau să-ţi mai vorbesc vreodată, nu vreau să te mai văd vreodată şi mai repede mi-aş scoate singură ochii decât să mă mai uit vreodată la vreun tablou al tău. Trebuia să mori când te-a lovit macaraua aia. Era o înfricoşătoare chibzuială în vocea ei. Ala ar fi fost într-adevăr un final fericit.
Urmă un moment de tăcere, apoi din nou zumzetul de linie deschisă. M-am gândit să dau cu telefonul în peretele din cealaltă parte a camerei, dar Edgar care plana deasupra capului meu mă opri. Edgar care plana deasupra capului meu spuse că poate asta-i va provoca lui Perse prea multă
plăcere. Aşa că am pus încet receptorul în furcă şi apoi, vreme de zece minute, am stat acolo, clătinându-mă pe picioare, în viaţă, în vreme ce fiica mea de nouăsprezece ani era moartă, nu împuşcată, totuşi, ci înecată în propria ei cadă de un critic de artă dus cu pluta.
Apoi, încet, am ieşit pe uşă. Am lăsat-o descuiată. Acum nu aveam niciun motiv s-o mai încui. De peretele casei era sprijinită o mătură pentru măturat nisipul de pe alee. M-am uitat la ea şi braţul drept începu să mă furnice. Am ridicat mâna dreaptă şi am ţinut-o înaintea ochilor. Nu era acolo, dar când am deschis-o şi am închis-o, i-am simţit mişcarea.
În acelaşi timp am simţit cum mi se înfig în palmă două
unghii lungi. Celelalte păreau scurte şi zimţate. Probabil că
se rupseseră. Undeva - poate pe covorul din Micul Roz - se aflau două unghii-fantomă.
– Pleacă, i-am spus. Nu te mai vreau, pleacă şi mori.
Nu plecă. Nu voia să plece. Ca braţul de care fusese odată
ataşată, mâna mă furnica şi pulsa şi mă durea şi refuza să
plece.
– Atunci, du-te şi caută-mi fiica, am spus şi lacrimile începură să curgă.
Adu-o înapoi, ce zici? Adu-mi-o. Plătesc oricât vrei, numai adu-mi-o.
