– Edgar, bătrâne, nu, zise Jack. Aproape că plângea şi el.
Ce spui tu e doar o ipoteză.
– Nu-i o ipoteză, spuse Wireman. Lasă-l să vorbească.
– Dar de ce trebuie să ştim...
– Jack... muchacho... nu ştim ce trebuie să ştim. Aşa că
lasă-l pe om să vorbească.
Le auzeam vocile, dar venind de foarte departe.
– Să spunem că, atunci când s-a întors, Mary a lovit-o cu pistolul. Mi-am şters obrajii cu podul palmei. Să spunem că
a lovit-o de mai multe ori, de patru sau cinci. În filme, o
dată să te lovească şi dus eşti. În viaţa reală, mă îndoiesc că se întâmplă aşa.
– Nu, murmură Wireman.
Sigur că jocul ăsta de-a „să spunem“ s-a dovedit a fi mult prea precis. Craniul scumpei mele If-So-Girl fusese fracturat în trei locuri în urma unor repetate lovituri de sus în jos şi a sângerat abundent.
Mary a tras-o după ea. Urma de sânge străbătea combinaţia de living cu bucătărie (mirosul desenului ars cel mai probabil încă plutea în aer) şi holul scurt dintre dormitor şi ungherul pe care Illy îl folosea ca birou. În baia de la capătul holului, Mary a umplut cada şi în ea a înecat-o pe fiica mea inconştientă, ca pe o pisicuţă de pripas. Când şi-a încheiat misiunea, s-a dus în living, s-a aşezat pe sofa şi s-a împuşcat în gură. Glonţul i-a ieşit prin creştetul capului, împroşcându-i ideile despre artă, împreună cu câteva mănunchiuri bune de păr, pe peretele din spatele ei. Atunci mai era doar puţin până la patru dimineaţa. Locatarul de la etajul inferior era un insomniac care a recunoscut împuşcătura drept ceea ce era şi a sunat la poliţie.
– De ce a înecat-o? întrebă Wireman. Asta nu înţeleg eu.
Pentru că aşa operează Perse, mi-am spus.
– Acum n-o să ne gândim la asta, am zis. Bine? El se întinse şi mă strânse de mână.
– Bine, Edgar.
Şi dacă rezolvăm ce avem de rezolvat, poate că niciodată
n-o să fie nevoie să ne gândim la asta, mi-am spus.
Dar eu o înecasem pe fiica mea. Eram sigur de asta. Eu o desenasem pe plajă.
Fiica mea moartă. Fiica mea înecată. Înecată în nisip, pradă valurilor.
O să vrei să, spusese Elizabeth, dar sub nici-o formă să
nu.
O, Elizabeth...
Uneori nu avem de ales.
În bucătăria însorită a Marelui Roz, am băut toţi trei cafea tare până când ne-a ieşit transpiraţia pe obraji. Eu am luat trei aspirine, apoi încă o doză de cofeină, după care l-am trimis pe Jack să aducă două maculatoare Artisan. I-am spus să ascută toate creioanele colorate pe care le găseşte, dacă tot se duce la etaj.
Wireman umplu un rucsăcel de plastic cu provizii din frigider: morcovi şi castraveţi curăţaţi, şase cutii de pepsi, trei sticle mari de apă Evian, nişte carne friptă şi unul dintre Puii Astronauţi ai lui Jack, încă în capsula lui transparentă.
– Mă surprinde că te mai poţi gândi la mâncare, zise el pe un ton slab de reproş.
– Mâncarea nu mă interesează câtuşi de puţin, am spus, dar poate că va trebui să desenez cine ştie ce. De fapt, sunt convins că va trebui să desenez ceva. Şi activitatea asta arde calorii cu toptanul.
Jack se întoarse cu maculatoarele şi creioanele. Le-am aruncat o privire, după care l-am trimis înapoi la etaj după
nişte radiere. Bănuiam că mi-ar mai fi trebuit unele lucruri -
nu ne trebuie întotdeauna? - dar nu-mi dădeam seama care ar putea fi. M-am uitat la ceas. Era douăsprezece fără zece.
– Ai pozat podul mobil? l-am întrebat pe Jack. Te rog, spune-mi că da.
– Mda, dar mă gândeam că... povestea cu rubeola...
– Să vedem pozele, am spus.
Jack băgă mâna în buzunarul de la spate şi scoase câteva fotografii Polaroid. Le frunzări şi-mi întinse patru, pe care le-am întins pe masa din bucătărie aşa cum aş fi întins nişte cărţi la un joc de solitaire. Am luat un maculator Artisan şi am început să desenez cu rapiditate fotografia în care se vedeau cel mai bine roţile zimţate şi lanţurile de sub podul mobil ridicat - era doar un poduleţ cu o singură bandă pe sens. Braţul drept continua să mă furnice: o senzaţie surdă, somnolentă.
– Povestea cu rubeola a fost genială, am spus. Îi va ţine aproape pe toţi departe de insulă. Dar „aproape“ nu
ajunge. Mary n-ar fi păstrat distanţa faţă de fiica mea dacă
cineva i-ar fi spus că Illy suferă de varie... Futu-i!
Ochii mi se înceţoşaseră şi o linie care ar fi trebuit să fie dreaptă o luă razna într-o parte.
