America - mai nociv decât sifilisul înainte de descoperirea penicilinei, au fost cuvintele ei. Îţi ia ani să te vindeci, dacă
te atingi de el. Pare să se vindece, dar reapare. Şi îţi acoperă tot corpul. Aşa a spus ea.
Deşi erau interesante aceste informaţii, Wireman tot nu-mi răspunsese la întrebare. Aşa că l-am întrebat din nou.
– Ea mai spunea că sunt şerpi, răspunse el, în sfârşit întorcându-se cu faţa. Eu am groază de şerpi. Mi-e groază
de ei încă din copilărie, când m-am trezit într-o dimineaţă, când eram într-o excursie în aer liber cu părinţii, şi am descoperit că împart sacul de dormit cu un şarpe. Îmi intrase de-a dreptul sub cămaşa de corp. M-a stropit cu mosc. Futu-i, am crezut că m-a otrăvit. Eşti mulţumit?
– Da, am recunoscut. Ei i-ai spus povestea asta înainte sau după ce ţi-a povestit ea de şerpii care mişună în partea aia de insulă?
Cu un aer înţepat, el replică:
– Nu-mi aduc aminte. Apoi suspină. Probabil înainte.
Înţeleg unde baţi - voia să mă ţină la distanţă.
Tu ai spus-o, nu eu, am gândit. Cu voce tare am zis:
– În principal, pentru Jack îmi fac griji. Dar e mai bine să
fim siguri.
– Pentru mine? Jack părea descumpănit. Eu n-am nimic cu şerpii. Şi ştiu cum arată oţetarul. Am fost cercetaş.
– Ai încredere în mine, am spus şi am început să-l desenez. Am lucrat repede, rezistând pornirii de a intra în detalii... aşa cum o parte din mine dorea să facă. În timp ce lucram, primul claxon furios începu să urle în partea de coastă a podului mobil.
– Se pare că podul s-a blocat din nou, spuse Jack.
– Da, am aprobat fără a ridica ochii din desen.
V
Cu desenul lui Wireman m-am grăbit şi mai tare, dar am descoperit din nou că trebuie să mă opun pornirii de a mă
abandona creaţiei... pentru că atunci când mă lua avântul creator, durerea şi chinul sufletesc erau scoase pe tuşă.
Avântul creator era ca un virus. Dar nu aveam multe ore de lumină şi nu voiam să mă reîntâlnesc cu Emery mai mult decât voia Wireman. Ce voiam eu era ca povestea asta să
se sfârşească şi ca noi trei să părăsim insula - să mergem departe de ea - când culorile alea ale apusului aveau să
înceapă să se ridice din apele golfului.
– Bun, am zis. Pe Jack îl desenasem în albastru şi pe Wireman într-un portocaliu aprins. Niciunul nu era perfect, însă eram de părere că ambele desene surprindeau esenţialul. Mai e un singur lucru de făcut.
Wireman bombăni.
– Edgar!
– Nu-i ceva ce trebuie să desenez, am spus şi am închis coperta maculatorului peste cele două schiţe. Zâmbeşte doar pentru artist, Wireman. Dar înainte de asta gândeşte-te la ceva care te face să te simţi deosebit de bine.
– Vorbeşti serios?
– Al naibii de serios.
Wireman se încruntă... apoi se relaxa. Zâmbi. Ca de obicei, zâmbetul îi lumină întreaga faţă şi-l transformă într-un om nou. M-am întors spre Jack.
– Acum tu.
Şi pentru că într-adevăr simţeam că el este cel mai important dintre ei doi, când a zâmbit l-am privit cu maximă atenţie.
VI
Nu aveam la dispoziţie un 4 x 4, dar bătrânul Mercedes sedan al lui Elizabeth părea un substitut bunicel; era construit ca un tanc. Am mers la El Palacio în maşina lui Jack şi am parcat imediat în spatele porţii. Eu şi Jack am mutat proviziile în SEL 500. Treaba lui Wireman era coşuleţul de picnic.
– Dacă tot te duci înăuntru, mai avem nevoie de câteva lucruri, am spus.
Spray antiinsecte şi o lanternă foarte bună. Ai aşa ceva?
El încuviinţă din cap.
– E una cu opt baterii în magazia cu uneltele de grădină. E
profesională.
– Bun. Şi, Wireman?
Îmi aruncă o privire de tip „ce mai e“ - din aceea exasperată, pe care o exprimi în principal cu sprâncenele -
