X
Cinci minute am rămas unde ne aflam, dându-i timp lui Jack să-şi revină. Într-un târziu, el anunţă că se simte în stare să continuăm. Îi revenise culoarea în obraji. M-am întrebat dacă am fi întâmpinat aceleaşi probleme dacă am fi făcut drumul pe apă.
– Wireman, ai văzut vreodată vreo barcă de pescuit ancorată în partea de sud a insulei?
– Să ştii că nu, spuse după ce reflectă puţin. Pescarii rămân de obicei pe partea cu Don Pedro a strâmtorii.
Ciudat, nu?
– Nu-i ciudat, ci de-a dreptul sinistru, spuse Jack. Ca drumul ăsta.
Se îngustase cât un drumeag. Strugurii tropicali şi ramurile de ficus bengalez se frecau de marginile Mercedes-ului care înainta anevoie, scoţând scârţâituri infernale. Drumul, umflat de rădăcini şi cu asfaltul sfărâmat şi plin de gropi, continua să vireze spre inima insulei, iar acum începuse să
şi urce.
Ne târâm kilometru cu kilometru, frunzele şi crengile plesnind şi lovind maşina. Mă tot aşteptam ca drumul să se întrerupă complet, însă frunzişul compact de deasupra îl protejase cât de cât de intemperii, aşa încât nu era definitiv compromis. Ficuşii bengalezi făcură loc unei impresionante păduri de arbori de piper brazilian, şi abia acolo am văzut primele animale sălbatice: un linx enorm care stătu un moment pe asfaltul sfărâmat al drumului, şuierând la noi cu urechile date pe spate, apoi o zbughi între ierburi. Puţin mai departe, o duzină de omizi negre durdulii căzură pe parbriz, unde explodară de-a dreptul, împrăştiind măruntaie vâscoase pe care ştergătoarele şi lichidul de parbriz nu reuşiră să le înlăture; nu făcură decât să le întindă până
când parbrizul se transformă parcă într-un ochi acoperit de cataractă.
I-am spus lui Jack să oprească. Am coborât, am deschis portbagajul şi am găsit câteva cârpe. Am folosit una pentru a şterge parbrizul, având grijă să-mi iau pe mână una dintre mănuşile pe care le găsise Wireman - aveam deja şapca pe cap. Dar din câte mi-am dat seama, nu erau decât nişte omizi banale; mizerabile, dar nu supranaturale.
– Nu-i rău, zise Jack pe geamul deschis al portierei şoferului. Acum o să ridic capota ca să verifici...
Se opri, uitându-se în spatele meu.
M-am întors. Drumul era doar o potecă presărată cu bucăţi vechi de asfalt şi năpădită de margarete de Singapore. La treizeci de metri distanţă o traversa un şir de cinci broaşte mari cât puii de cocker spaniol. Primele trei erau de un verde-deschis pe care rareori îl vezi în natură, dacă-l vezi vreodată; a patra era albastră; a cincea era de un portocaliu şters, care odată putea să fi fost roşu. Zâmbeau, însă era ceva încremenit şi înfricoşător în zâmbetele acelea.
Săltau încet, de parcă n-ar fi avut muşchi la picioarele din spate. Asemenea linxului, ajunseră la tufişuri şi dispărură în ele.
– Ce mama mă-sii au fost alea? întrebă Jack.
– Fantome, am spus. Reminiscenţele imaginaţiei puternice a unei fetiţe. Şi nu mai au viaţă lungă, după cum arătau. M-am urcat înapoi în maşină. Dă-i drumul, Jack. Să mergem cât încă mai putem.
Maşina se puse din nou încet în mişcare. L-am întrebat pe Wireman cât e ceasul.
– Puţin trecut de două.
Cu maşina, am reuşit să ajungem până la poarta primului Heron's Roost. N-aş fi crezut asta nici în ruptul capului, dar am reuşit. Frunzişul se închise peste drum o ultimă dată -
ficuşi bengalezi şi pini pitici cu bărbi gri de muşchi spaniol -
dar Jack trecu prin el cu Mercedes-ul şi, dintr-odată, vegetaţia se trase în spate. Acolo, intemperiile curăţaseră
complet asfaltul şi capătul drumului era doar o amintire rădăcinoasă, însă era destul de bun pentru Mercedes, care urcă, tresăltând şi legănându-se, un deal spre doi piloni de piatră. Un gard viu mare şi crescut la voia întâmplării, înalt de cinci metri şi jumătate şi Dumnezeu ştie cât de gros, se întindea de o parte şi de cealaltă a pilonilor; începuse să-şi răşchire degetele groase şi verzi pe deal în jos, către junglă.
Erau şi porţi, însă ruginiseră şi stăteau pe jumătate deschise. Nu credeam că Mercedes-ul se va putea strecura printre ele.
Această ultimă porţiune de drum era flancată pe ambele laturi de bătrâni pini australieni de o înălţime impunătoare.
Am ridicat ochii în căutarea păsărilor care să zboare cu capul în jos şi n-am văzut niciuna. La o adică, n-am văzut nici măcar din cele care zboară cum trebuie, deşi auzeam acum zumzetul vag al insectelor.
Jack opri la poartă şi se uită la noi cu părere de rău.
– Bătrâna noastră doamnă n-o să încapă pe acolo.
Am coborât. Wireman se opri să se uite la vechile plăci acoperite cu licheni de pe piloni. Pe cea din stânga scria HERON’S ROOST. Pe cea din dreapta scria EASTLAKE, dar sub asta, cu vârful unui cuţit parcă, mai fusese zgâriat ceva. Odată poate că ar fi fost greu de citit, dar lichenii care creşteau din crestăturile făcute în metal scoteau literele în evidenţă: Abyssus abyssum invocat.
– Ai idee ce înseamnă asta? l-am întrebat pe Wireman.
– Sincer să fiu, ştiu. E un avertisment pe care deseori îl primesc tinerii avocaţi după ce trec examenul de intrare în magistratură. O traducere liberă ar fi: „O greşeală duce la alta.“ Traducerea ad litteram este: „Infernul invocă
infernul.“ Se uită la mine cu ochi sumbri, apoi se întoarse la mesajul de sub numele de familie. Bănuiesc că acesta a fost verdictul final al lui John Eastlake înainte să părăsească
pentru totdeauna versiunea asta de Heron's Roost.
Jack întinse mâna ca să atingă motto-ul zgâriat în metal, apoi păru să se răzgândească. Îl atinse Wireman în locul lui.
– Verdictul, domnilor... şi încă exprimat în limba specifică
legii. Haideţi.
Soarele apune la şapte şi un sfert, mai mult sau mai puţin, şi lumina zilei are viaţă scurtă. Ducem cu rândul coşuleţul de picnic. E al naibii de grea pută asta.
XI
Înainte să intrăm în acţiune, ne-am oprit dincolo de poartă
ca să aruncăm o privire la prima casă a lui Elizabeth pe Duma Key. Reacţia mea dintâi a fost de consternare.
