Briza, care până atunci venise dinspre golf, se schimbă
uşor şi începu să sufle dinspre sud. Aduse cu ea un iz de putreziciune. Jack se dădu înapoi, făcând o grimasă.
– Ce dracu-i asta?
– Parfumul piscinei, aş spune, îi răspunse Wireman. Jack, ador mirosul de mâl dimineaţa.
– Mda, dar acum e după-amiază.
Wireman îi aruncă o privire saşie, apoi se întoarse spre mine.
– Tu ce crezi, muchacho? Mergem mai departe?
Am făcut un inventar rapid. Wireman avea coşuleţul de picnic; Jack avea rucsacul cu mâncare; eu aveam obiectele de desen. Nu eram sigur ce urma să facem mai exact dacă
restul desenelor lui Elizabeth fuseseră luate de furtuna care spulberase acoperişul (sau dacă nu exista niciun desen), dar ajunseserăm până acolo şi trebuia să facem ceva. Din măduva oaselor şi din sufletul meu, Ilse insista în sensul ăsta.
– Da, am spus. Mergem mai departe.
XII
Am ajuns la punctul în care aleea de acces începea să fie năpădită de ficuşi strangulatori, când am văzut lucrul acela negru pâlpâind în amalgamul de buruieni din dreapta casei.
De data aceasta îl văzu şi Jack.
– E cineva acolo, spuse el.
– Eu n-am văzut pe nimeni, ne informă Wireman. Lăsă jos coşuleţul de picnic şi îşi şterse sudoarea de pe frunte cu antebraţul. Fă schimb puţin cu mine, Jack. Ia tu coşuleţul şi iau eu mâncarea. Tu eşti tânăr şi în putere. Wireman e bătrân şi uzat. O să moară în cu... Maică Precistă, ce-i aia?
Se împletici în spate pe lângă coş şi ar fi căzut, dacă nu l-aş fi apucat eu de mijloc. Jack strigă de surprindere şi groază.
Omul ieşi valvârtej din tufele din stânga noastră, puţin în faţă. Era imposibil să se afle acolo - eu şi Jack îl zăriserăm la cincizeci de metri distanţă cu câteva secunde înainte - dar acolo se afla. Era un bărbat de culoare, însă nu o fiinţă
umană. Nici pentru o clipă nu l-am confundat cu o fiinţă
umană în carne şi oase. Pentru început, picioarele lui, strâmbe şi îmbrăcate în pantaloni albaştri, nu se mişcară
când ieşi în faţa noastră. Şi nici nu făcu să se mişte încâlceala de ferigi strangulatoare care se ridicau în jurul lui. Şi totuşi buzele rânjeau; ochii i se mişcară cu o răutate veselă. Purta o pălărie ţuguiată cu un nasture în vârf, iar asta înrăutăţea cumva cel mai tare lucrurile.
Mi se părea că, dacă va trebui să mă uit mult timp la pălărie, voi înnebuni.
Arătarea dispăru în ierburile din dreapta noastră, un om negru în pantaloni albaştri, înalt cam de un metru şaptezeci. Iarba nu era mai înaltă de un metru şi jumătate, iar un calcul aritmetic simplu spunea că nu are cum să
dispară aşa în ea, însă iată că dispăru.
Un moment mai târziu, el - arătarea - era pe verandă, rânjind la noi ca Bătrânul Servitor al familiei, după care fără
nici-o pauză, el - arătarea - fu la baza scărilor şi ţâşni din nou între ierburi, rânjind fără încetare la noi.
Rânjind la noi pe sub pălăria lui.
Pălăria lui era ROŞIE.
Jack se întoarse, gata s-o ia la sănătoasa. Pe chip nu i se citea decât o panică din aceea care-ţi fură minţile şi putinţa de a vorbi fluent. Ca să-l prind, i-am dat drumul lui Wireman şi, dacă şi el s-ar fi hotărât s-o ia la picior, cred că acolo s-ar fi încheiat expediţia noastră; în definitiv, nu aveam decât un braţ şi nu-i puteam ţine pe amândoi deodată. Nu-i puteam reţine nici pe rând, dacă ar fi intenţionat cu adevărat să-şi ia tălpăşiţa.
Îngrozit cum eram, n-am avut nici-o clipă de gând să fug.
Şi Wireman, Domnul binecuvânteze-l, rămase ferm pe poziţie, privind cu gura căscată cum omul negru apăru apoi din pâlcul de bananieri dintre piscină şi anexă.
Eu l-am prins pe Jack de curea şi l-am tras înapoi. Nu-l puteam plesni peste faţă - nu aveam mâna cu care să-l plesnesc - aşa că m-am mulţumit să strig.
– Nu-i real! E coşmarul ei!
– Coşmarul... ei? Un văl ca de înţelegere se lăsă peste ochii tânărului. Sau poate doar o fărâmă de conştiinţă. Mă
mulţumeam cu atât.
– Coşmarul ei, bau-baul ei, ceea ce o speria când se stingea lumina, am spus. E doar o altă fantomă, Jack.
– De unde ştii?
– Unu la mână, pâlpâie ca un film vechi, interveni Wireman. Uită-te la el.
Omul negru dispăruse, dar apăru din nou, de data aceasta în faţa scării ruginite care ducea la trambulina piscinei.
Rânji la noi pe sub pălăria lui roşie. Bluza, am observat, era la fel de albastră ca pantalonii. Aluneca dintr-un loc în altul cu picioarele lui nemişcate mereu strâmbate în aceeaşi poziţie, ca o figurină într-un poligon de tir. Dispăru din nou, apoi apăru pe verandă. Un moment mai târziu, era în parcare, aproape direct în faţa noastră. Mă durea sufletul să-l privesc şi încă mă umplea de teamă... dar numai pentru că ea se temuse. Libbit.
Când se arătă data următoare, era pe aleea cu două
