Undeva în adâncul minţii îmi formasem un clar fir narativ: aveam să intrăm în casă, să urcăm la etaj şi să găsim ceea ce fusese camera lui Elizabeth în zilele de demult, când lumea îi spunea Libbit. Acolo, braţul meu lipsă, cunoscut uneori drept Bagheta Magică a Mediumului Edgar Freemantle, avea să mă ghideze la un cufăr vechi (sau poate o umilă ladă de lemn). Înăuntru s-ar fi aflat alte desene, desenele lipsă, cele care aveau să-mi spună unde este Perse şi să rezolve misterul mesei curgătoare. Toate astea înainte de apus.
Frumoasă poveste, însă avea un singur neajuns: jumătatea de sus a lui Heron's Roost nu mai exista. Casa era situată pe o colină expusă şi toată partea superioară
fusese spulberată de cine ştie ce furtună de demult.
Parterul rămăsese, însă era năpădit de cârceii gri-verzui care se încolăciseră şi în jurul pilonilor din faţă. De streşini atârna muşchi spaniol, transformând veranda într-o peşteră. În jurul casei era un covor de şindrilă portocalie spartă, tot ce mai rămăsese din acoperiş. Bucăţile de şindrilă se iţeau dintre ierburile care înlocuiau peluza ca nişte dinţi de uriaş. Ultimii douăzeci şi cinci de metri ai aleii de scoici fuseseră acoperiţi de ficuşi strangulatori. La fel şi terenul de tenis şi ceea ce odinioară părea că fusese o casă
de joacă pentru copii. Alţi lujeri urcau pe pereţii anexei
lungi ca un hambar din spatele terenului şi pe ce mai rămăsese din acoperişul casei de joacă.
– Ce-i aia?
Jack arăta cu degetul între terenul de tenis şi clădirea principală. Acolo, un dreptunghi lung de lichid negru neplăcut la vedere lucea în soarele după-amiezii. Zumzetul de insecte părea să provină în principal de acolo.
– Acum? răspunse Wireman. I-aş spune smârc de smoală.
Dar în agitaţii ani douăzeci, presupun că familia Eastlake i-ar fi zis piscină.
– Să faci baie acolo? zise Jack şi se cutremură.
Piscina era împrejmuită de sălcii. În spatele ei mai era un pâlc des de arbori de piper brazilian şi...
– Wireman, ăia sunt bananieri? am întrebat.
– Mda, zise el. Şi probabil că mişună de şerpi. Brr! Uită-te pe latura vestică, Edgar.
Pe partea dinspre golf, amalgamul de buruieni, lujeri şi cârcei care fusese odată peluza lui John Eastlake făcea loc ierbii de pampas. Briza era vioaie şi vederea era mai bună, făcându-mă să-mi dau seama că singurul lucru pe care rareori îl întâlneşti în Florida este perspectiva de la înălţime.
De acolo aveam senzaţia că golful Mexic se afla la picioarele noastre. Insula Don Pedro era la stânga, iar Casey Key somnola într-o ceaţă albastră-cenuşie la dreapta.
– Podul mobil e tot ridicat, observă Jack, părând amuzat.
Au probleme serioase de data asta.
– Wireman, uită-te acolo jos, de-a lungul potecii ăleia vechi. Vezi?
El urmă traiectoria degetului meu.
– Aflorimentul? Sigur, îl văd. Nu-s corali, nu cred, dar ar trebui să mă apropii puţin ca să fiu sigur. Ce-i cu el?
– Nu mai face pe geologul un minut şi doar uită-te. Ce vezi? Se uită. Se uitară amândoi. Jack fu cel care observă
primul.
– Un profil? Apoi o spuse din nou, acum fără ezitare. Un profil. Am aprobat din cap.
– De aici se vede doar fruntea, scobitura unei orbite şi vârful nasului, dar pun pariu că dacă ne-am afla pe plajă, am vedea şi gura. Sau un simulacru de gură. Aia e Hag's Rock. Iar imediat sub ea, aş putea paria pe orice, este Shade Beach. Acolo mergea John Eastlake în expediţiile lui de vânătoare a comorii.
– Şi unde s-au înecat gemenele, adăugă Wireman. Aia e poteca pe care au parcurs-o pentru a ajunge acolo. Numai că...
Tăcu. Briza ne flutura părul. Ne uitam la poteca încă
vizibilă după atâţia ani. Nu putea fi doar opera unor picioruşe de copii care coborau pe plajă să facă baie. O
potecă între Heron's Roost şi Shade Beach ar fi dispărut în cinci ani, poate doar în doi.
– Aia nu-i potecă, spuse Jack, citindu-mi gândurile. Ăla era drum. Nu pavat, dar drum. De ce ar vrea cineva un drum între casă şi plajă, când pe jos nu ţi-ar lua mai mult de zece minute să străbaţi distanţa?
Wireman clătină din cap.
– Nu ştiu.
– Edgar?
– N-am idee.
– Poate că a găsit nu doar câteva lucruşoare neînsemnate pe fundul apei, propuse Jack.
– Poate, dar...
Am surprins o mişcare cu colţul ochiului - ceva întunecat -
şi m-am întors spre casă. N-am văzut nimic.
– Ce-i? întrebă Wireman.
– Sunt doar încordat, probabil, am spus.
