– Poate, am spus, dar uşile sunt aproape sigur încuiate, iar dacă te apuci să zdrăngăni de lanţuri şi să rupi cârlige, o să
deranjezi vecinii.
– Care vecini? întrebă Wireman.
Am arătat cu degetul în sus. Wireman şi Jack urmară
traiectoria şi văzură ceea ce eu văzusem deja: o colonie mare de lilieci maronii dormea în ceea ce părea a fi un uriaş
nor de pânze de păianjen. Am coborât ochii şi am văzut că
veranda nu era doar acoperită, ci de-a dreptul înecată în guano. Asta mă făcu să mă simt extrem de bucuros că port şapcă.
Când am ridicat ochii, Jack Cantori era la baza scărilor.
– Nici nu mă gândesc, zise el. Ziceţi-mi laş, ziceţi-mi fătălău, ziceţi-mi cum vă vine la gură, da' eu nu intru acolo.
Lui Wireman nu-i plac şerpii.
Mie nu-mi plac liliecii. O dată...
Părea că mai are ceva de spus, poate multe lucruri, dar că
nu ştia cum să le spună. Făcu în schimb încă un pas în spate. Un moment, am putut contempla excentricitatea fricii: ceea ce nu reuşise să obţină gnomul de grădină
(fusese aproape, dar nu îndeajuns), reuşise o colonie de lilieci adormiţi. În cazul lui Jack, cel puţin.
Wireman spuse:
– Pot fi purtători de turbare, muchacho - ştiai asta? Am aprobat din cap.
– Cred că ar trebui să căutăm intrarea de serviciu.
XIV
Am mers încet pe lângă casă, Jack în frunte şi ducând coşuleţul roşu de picnic. Cămaşa îi era întunecată de sudoare, însă nu mai manifesta nici cel mai mic semn de greaţă. Deşi ar fi trebuit; cu toţii probabil că ar fi trebuit.
Miasma piscinei era aproape insuportabilă. Iarba înaltă
până la coapse ni se freca de pantaloni; lujeri rigizi de
lăuruscă ne înţepau în glezne. Erau geamuri, însă - doar dacă Jack ar fi vrut să se urce pe umerii lui Wireman - erau toate prea sus.
– Cât e ora? gâfâi Jack.
– E ora să te mişti puţin mai repede, mi amigo, zise Wireman. Vrei să duc eu puţin coşul ăla?
– Sigur, spuse Jack, părând de-a dreptul furios pentru prima dată de când îl ştiam. Aşa poate faci un atac de cord şi eu şi şefu' o să ne putem încerca pe tine tehnica de reanimare.
– Vrei să spui că nu-s în formă?
– În formă, dar tot consider că ai intrat cu douăzeci şi cinci de kilograme în zona de pericol cardiac.
– Termină, am spus. Terminaţi amândoi.
– Lasă-l jos, fiule, zise Wireman. Lasă jos cesto ăla de puta madre şi-l duc eu restul drumului.
– Nu. Nici să nu te gândeşti.
Ceva negru se mişcă la colţul ochiului meu. Aproape că
nici nu m-am uitat. Credeam că e din nou gnomul de grădină, de data asta alergând pe lângă piscină. Sau alunecând pe suprafaţa ei vâscoasă şi urât mirositoare.
Slavă Domnului că m-am hotărât să mă asigur.
Wireman, între timp, îi arunca lui Jack priviri crunte.
Tânărul pusese sub semnul întrebării robusteţea lui de bărbat.
– Vreau să facem schimb.
O porţiune din smârcul puturos din piscină prinsese viaţă.
Se desprinse din acea negreală şi căzu cu un plescăit pe marginea de ciment crăpat prin care creşteau buruieni, împroşcând în jur o ploaie de noroi infect.
– Nu, Wireman, îl duc eu.
O bucată de scârboşenie cu ochi.
