Jack intră în birou, păşind atent pe scândurile umede pentru a ajunge la pupitrul vechi. O picătură de apă îi căzu pe cozorocul şepcii şi el ridică ochii.
– Tavanul cedează, ne anunţă. Probabil că la etaj se afla cel puţin o baie, poate două, şi poate un bazin pe acoperiş
pentru colectarea apei de ploaie. Văd o ţeava care atârnă.
Într-o bună zi o să se prăbuşească şi atunci adio pupitru.
– Ai grijă numai să nu-ţi spunem adio şi ţie, Jack, zise Wireman.
– În momentul de faţă, pe mine podeaua mă îngrijorează, spuse el. E al naibii de-mbibată cu apă.
– Întoarce-te, atunci, l-am îndemnat.
– Un minut. Stai să verific asta mai întâi.
Trase sertarele unul după altul.
– Nimic, anunţă. Nimic... tot nimic... nimic... Se opri. Uite aici ceva. Un bilet. Scris de mână.
– Să-l vedem, spuse Wireman.
Jack i-l aduse, făcând paşi mari şi grijulii, până ce trecu de porţiunea udă a podelei. Eu l-am citit peste umărul lui Wireman. Mesajul era scris pe o hârtie albă, simplă, şi scrisul, mare şi plat, era de mână de bărbat:
19 august '26
Johnny - ce-ţi doreşti primeşti. Asta-i ultima livrare de bunătăţi & e doar pentru tine, prietene. „Champerul“ nu-i ce am mai bun, dar
„Ce naiba“. Single-malt-ul e OK.. CC pentru „gloata de rând“
(ha-ha). 5 Ken în butoiaş. Şi cum ai cerut, Masă X 2, şi în cera.
Nu-mi asum meritul, am avut doar noroc, dar e într-adevăr ultimul. Mersi pentru tot, amice. Ne vedem când mă-ntorc de partea asta a bălţii.
DD
Wireman atinse Masă X 2 şi spuse:
– Masa se scurge. Restul îţi spune ceva, Edgar?
Îmi spunea, dar pentru un moment memoria mea afurisită
şi bolnavă refuză să-mi vină în ajutor. O să reuşesc, mi-am spus... şi apoi am gândit prin derivare. Mai întâi la Ilse spunând Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule?, şi mă duru, dar am lăsat-o, pentru că asta era calea de intrare. Ce urmă fu amintirea unei alte fete îmbrăcate pentru altă piscină. Fata asta era toată numai sâni şi picioare lungi, într-un costum de baie întreg, negru, era Mary Ire aşa cum o pictase Hockney - Gidget în Tampa, îşi definise ea imaginea din tinereţe - şi atunci mi-a venit. Am scos din plămâni aerul pe care nu ştiam că-l ţin acolo.
– DD era Dave Davis, am spus. În zbuciumaţii ani douăzeci, el era un mogul de pe Coasta însorită.
– De unde ştii?
– Mi-a spus Mary Ire, am explicat şi o parte rece din mine care cel mai probabil nu avea să se mai încălzească
niciodată aprecie ironia; viaţa e o roată şi, dacă aştepţi destul de mult, întotdeauna se întoarce la punctul de pornire. Davis era prieten cu John Eastlake - am adăugat -
şi, din câte se pare, îl aproviziona cu multă băutură de calitate.
– Champer, spuse Jack. Asta înseamnă şampanie, nu?
Wireman zise:
– Bravo, Jack, dar eu vreau să ştiu ce este Masa. Şi cera.
– E-n spaniolă, spuse Jack. Tu ar trebui să ştii asta.
Wireman ridică o sprânceană spre el.
– Tu te gândeşti la sera - cu S. Ca în que sera, sera.
– Doris Day, 1956, am intervenit eu. Nu putem prevedea viitorul. Şi ce bine că-i aşa, mi-am spus. Un lucru de care sunt mai mult decât sigur e că Davis avea dreptate când spunea că asta e ultima livrare. Am lovit cu degetul în dată: 19 august. Tipul a pornit spre Europa în octombrie 1926 şi nu s-a mai întors niciodată. A dispărut pe mare - sau aşa mi-a zis Mary Ire.
– Şi cera? întrebă Wireman.
– S-o lăsăm pentru moment, am propus. Dar e ciudat...
doar bucata asta de hârtie.
– Puţin straniu, poate, dar nu tocmai ciudat, spuse Wireman. Dacă ai fi un văduv cu fiice mici, ai vrea să iei cu tine în noua ta viaţă ultima recipisă din partea unui contrabandist de alcool?
M-am gândit la asta şi am tras concluzia că atinsese esenţialul.
– Nu... dar probabil că aş distruge-o, aşa cum aş distruge şi colecţia de ilustrate franţuzeşti.
