– Jack, îţi spun pentru ultima dată.
Atunci am văzut coada şi am înţeles ce aveam în faţa ochilor.
– Şi eu îţi spun...
– Wireman, am rostit şi l-am apucat de umăr.
– Nu, Edgar, reuşesc eu.
Reuşesc eu. Cum îmi răsunară cuvintele astea în cap! M-am străduit să vorbesc răspicat, tare şi apăsat.
– Wireman, taci din gură. E un aligator. Tocmai a ieşit din piscină.
Wireman se temea de şerpi, Jack se temea de lilieci. Eu habar nu aveam că mă tem de aligatori până când halca aia de întunecime preistorică nu s-a desprins din ciorba putridă din vechea piscină şi n-a pornit spre noi, traversând mai întâi cimentul buruienos (în drumul lui, dând la o parte ultimul scaun de peluză rămas, răsturnat pe o rână) şi apoi furişându-se între ierburi şi lujerii celor mai apropiaţi arbori de piper brazilian. I-am zărit pentru o clipă botul încreţindu-se, un ochi negru închizându-se parcă într-un soi de mesaj conspirativ, după care doar spinarea lui udă se mai văzu ici-colo în verdeaţa forfotitoare, ca un submarin scufundat pe trei sferturi. Venea spre noi şi, după ce i-am spus asta lui Wireman, altceva n-am mai putut face. Peste ochi mi se lăsă un văl cenuşiu. M-am sprijinit cu spatele de scândurile vechi şi contorsionate cu care era acoperit peretele casei. Scândurile erau calde. Am rămas aşa, aşteptând să fiu înghiţit de oroarea lungă de patru metri care-şi ducea traiul în bătrâna piscină a lui John Eastlake.
Wireman nu ezită nici-o clipă. Smulse coşuleţul roşu din mâinile lui Jack, îl aruncă pe jos şi îngenunche lângă el, ridicându-i în acelaşi timp capacul. Vârî mâna înăuntru şi scoase cel mai mare pistol pe care-l văzusem vreodată
altundeva decât într-un film la cinematograf. Îngenuncheat acolo, în iarba înaltă, cu coşuleţul de picnic deschis în faţa lui, Wireman ridică pistolul cu ambele mâini. Îi vedeam faţa dintr-un unghi bun şi la momentul acela am crezut, şi cred şi acum, că avea întipărită pe ea o expresie pe deplin senină... mai ales pentru un om care ţine piept unei vietăţi ce poate trece drept un şarpe ridicat la puterea a zecea.
Aşteptă.
– Împuşcă-l! strigă Jack.
Wireman aştepta. Şi în spatele lui am văzut bâtlanul. Plana în aer deasupra anexei lungi şi înecate în verdeaţă din spatele terenului de tenis. Plana cu capul în jos.
– Wireman! am spus. Siguranţa!
– Caray, murmură el şi împinse ceva cu degetul mare. O
luminiţă roşie se stinse sus pe mânerul pistolului. El nu-şi dezlipi nici-o clipă ochii de pe iarba înaltă, care începuse acum să se mişte. Apoi se dădu la o parte şi aligatorul se năpusti spre el. Văzusem aligatori la Discovery Channel şi în numere speciale ale National Geographic, dar nimic nu mă pregătise pentru viteza cu care vietatea aia se mişca pe picioruşele ei scurte. Iarba înlăturase de pe rudimentul lui de faţă bună parte din noroi şi acum îi vedeam zâmbetul enorm.
– Acum! strigă Jack.
Wireman trase. Detunătura fu incredibilă - reverberă în aer ca un lucru solid, ceva făcut din piatră - şi rezultatul fu şi el incredibil. Jumătatea superioară a capului aligatorului explodă într-un nor de noroi, sânge şi carne. Asta nu-l încetini; dimpotrivă, picioruşele alea scurte părură să
prindă viteză pe ultimii aproximativ zece metri. Auzeam cum iarba foşneşte aspru la frecarea cu solzii lui.
Ţeava pistolului se ridică în recul. Wireman nu făcu nimic s-o oprească. Nu văzusem niciodată atâta calm, şi asta încă
mă uimeşte. Când pistolul reveni în poziţie, aligatorul se afla la nu mai mult de cinci metri. El trase din nou şi al doilea glonţ ridică jumătatea din faţă a vietăţii spre cer, expunându-i pântecele verde-alburiu. Un moment păru să
danseze pe coadă, ca un crocodil fericit într-un desen animat Disney.
– Iha, nemernic slut! făcu Jack. Futu-ţi muma ta! Futu-ţi BUNA-ta!
Pistolul se ridică iar în recul. Din nou, Wireman nu se împotrivi. Aligatorul căzu cu zgomot pe o parte, cu burta la vedere, mişcând frenetic din picioruşe, lovind din coadă şi
rupând iarba şi desprinzând bucăţi de pământ. Când ţeava reveni la orizontală, Wireman apăsă din nou trăgaciul şi mijlocul pântecelui vietăţii păru să se dezintegreze. Cât ai clipi, cercul imprecis şi culcat la pământ în care zăcea fu mai mult roşu decât verde.
Eu m-am uitat după bâtlan. Pasărea dispăruse.
Wireman se ridică în picioare şi am văzut că tremura. Se duse spre aligator - deşi nu tocmai pe direcţia cozii care încă biciuia - şi trase două gloanţe în el. Coada se zbătu o ultimă dată, lovind pământul, corpul zvâcni din nou, apoi rămase nemişcat.
Wireman se întoarse spre Jack şi ridică pistolul automat cu o mână nesigură.
– Desert Eagle, calibru.357, explică el. Un pistol adevărat, fabricat de evrei fără scrupule - James McMurtry, două mii şase. Ce dădea greutate coşului era în principal muniţia.
Am pus înăuntru toate încărcătoarele pe care le aveam.
Adică vreo duzină.
Jack se apropie de el, îl îmbrăţişa, apoi îl sărută pe amândoi obrajii.
– O să duc coşul ăla şi până la Cleveland, dacă vrei, şi n-o să am nimic de cârtit.
– Pistolul, cel puţin, nu va fi nevoie să-l duci, zise Wireman.
De acum încolo, această dulce şi scumpă Betsy McCall o să-mi stea la centură.
Şi chiar acolo puse pistolul, după ce-i schimbă încărcătorul şi, cu mare grijă, îi coborî piedica. Însă trebui să încerce de două ori asta, căci îi tremurau mâinile.
M-am apropiat şi eu şi, la rândul meu, l-am sărutat pe amândoi obrajii.
– O, Doamne, făcu el. Wireman nu se mai simte spaniol.
Wireman începe să se simtă de-a dreptul franţuz.
– De unde ai totuşi pistolul? am întrebat.
