– A fost ideea domnişoarei Eastlake, după ultima încăierare a traficanţilor de cocaină în zona Tampa-St Pete.
Se întoarse spre Jack. Tu ţi-aduci aminte, aşa-i?
– Mda. Patru morţi.
– În orice caz, domnişoara Eastlake mi-a sugerat să-mi iau un pistol pentru autoapărare. Mi-am luat unul mare. Şi eu şi ea am făcut chiar şi câteva şedinţe de tragere la ţintă.
Zâmbi. Se pricepea la asta şi n-o deranja zgomotul, însă
ura reculul. Se uită la aligatorul spulberat. Cred că şi-a făcut datoria. Ce urmează, muchacho?
– Mergem în spatele casei, dar... a văzut vreunul dintre voi bâtlanul?
Jack clătină din cap. La fel făcu şi Wireman, nedumerit.
– Eu l-am văzut, am zis. Şi dacă-l mai văd o dată... şi vreunul dintre voi îl vede... vreau să-l împuşti, Jerome.
Wireman ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. Ne-am reluat înaintarea lentă pe latura estică a casei abandonate.
XV
Să găsim o cale de acces prin spate se dovedi a fi floare la ureche: spatele nu exista. Totul cu excepţia colţului dinspre est al casei fusese spulberat, probabil chiar în timpul furtunii care distrusese etajele superioare. Stând acolo şi uitându-mă la ruina plină de ierburi a ceea ce odinioară
fusese o bucătărie cu cămară, mi-am dat seama că Heron's Roost nu mai era decât o faţadă acoperită de muşchi.
– Putem intra pe aici, spuse Jack nesigur, dar nu-s sigur că
o să ţină podeaua. Tu ce crezi, Edgar?
– Nu ştiu, am spus. Mă simţeam foarte obosit. Poate că
doar din cauza adrenalinei irosite în urma întâlnirii noastre cu aligatorul, însă mi se părea că asta nu e totul. Aveam impresia că e vorba de un sentiment al înfrângerii.
Trecuseră prea mulţi ani, se abătuseră prea multe furtuni.
Iar desenele unei fetiţe erau totuşi lucruri fragile. Cât este ora, Wireman? Şi fără glume proaste, te rog.
El îşi consultă ceasul de la mână.
– Două treizeci. Ce spui, muchacho? Intrăm?
– Nu ştiu, am repetat.
– Păi, eu ştiu, zise el. Am omorât un nenorocit de aligator ca să ajung aici; nu plec fără să arunc măcar o privire prin casa asta bătrână. Podeaua din cămară pare solidă şi e cea mai aproape de sol. Haideţi să strângem nişte lucruri pe care să călcăm. Vreo două din bârnele alea ar trebui să
ajungă. Jack, tu poţi intra primul şi să mă ajuţi să urc. Pe Edgar îl putem trage împreună.
Şi aşa am procedat, murdari şi cu răsuflarea tăiată, urcând mai întâi în cămară şi intrând de acolo mai departe în casă, uitându-ne în jur cu mirare, simţindu-ne ca nişte călători în timp, turişti într-o lume care-şi aflase sfârşitul cu peste optzeci de ani în urmă.
18. NOVEEN
I
Casa mirosea a lemn putred, a tencuială veche şi a pânză
mucedă. Se mai simţea şi un iz slab de verdeaţă. Rămăsese o parte din mobilă - distrusă de timp şi deformată de umezeală - însă tapetul frumos din salon atârna în fâşii şi de tavanul din holul principal stătea agăţat un uriaş cuib de hârtie, vechi şi tăcut. Sub el, viespi moarte zăceau într-un morman înalt de treizeci de centimetri pe duşumeaua deformată de chiparos. Undeva, în ce rămăsese din etajul superior, curgea apă, câte o picătură o dată.
– Lemnul de chiparos şi sequoia de aici ar fi valorat o avere dacă cineva ar fi venit să-l ia înainte să se ducă
dracului, zise Jack. Se aplecă, apucă de capătul unei scânduri desprinse şi trase. Scândura cedă, se îndoi aproape ca un cauciuc, apoi se rupse - nu cu un trosnet, ci cu un foşnet egal. Câteva artropode ieşiră din gaura dreptunghiulară rămasă. Se ridică un miros umed şi întunecat.
– Nici urmă de gunoaie, nici urmă de furt şi nimeni care să
ţină petreceri aici, spuse Wireman. Nici urmă de prezervative uzate sau chiloţi tanga, niciun singur mesaj de JOE O IUBEŞTE PE DEBBIE scris cu vopsea pe perete.
Cred că n-a mai fost nimeni aici de când John a închis uşa cu lanţul şi a plecat definitiv. Ştiu că asta e greu de crezut...
– Nu, am spus. Nu e greu. Acest Heron's Roost, din capătul ăsta de insulă, i-a aparţinut lui Perse încă din 1927. John a ştiut-o şi a avut grijă ca lucrurile să rămână neschimbate când şi-a scris testamentul. La fel a făcut şi Elizabeth. Dar nu e un altar. M-am uitat în camera de vizavi de salon.
Cândva, poate că fusese un birou. Un pupitru vechi stătea într-o baltă urât mirositoare. Erau rafturi, însă pe ele nu mai rămăsese nici-o carte. E un mormânt, am completat.
– Unde căutăm, deci, desenele alea? întrebă Jack.
– Habar nu am, am recunoscut. Nici măcar nu... În pragul uşii era o bucată mare de tencuială; am dat cu piciorul în ea. Voiam s-o proiectez în aer, însă era prea veche şi udă; doar se dezintegra. Nu cred că mai sunt alte desene. Nu acum, că am văzut casa.
M-am uitat iar în jur, simţind izul acela jilav.
– Poate că ai dreptate, dar n-am încredere în tine, spuse Wireman. Pentru că, muchacho, tu eşti în doliu. Şi asta seacă puterile dintr-un om. Ascultă la mine, că ştiu din experienţă personală.
