– Edgar? Când Jack păşi spre mine, păpuşa din mâna lui tresaltă în propria ei parodie grotescă de îngrijorare. Sper că n-o să leşini, nu?
– Nu, am spus. Dă-mi s-o văd. Şi când el încercă să mi-o dea: Nu vreau s-o iau. Ţine-o sus.
Făcu ce i-am spus şi eu am înţeles pe dată de ce avusesem sentimentul acela de recunoaştere, senzaţia de întoarcere acasă. Nu din cauza Rebei sau mai recentei ei tovarăşe - deşi toate trei erau păpuşi din cârpe, lucrul ăsta da, îl aveau în comun. Nu, era pentru că o mai văzusem înainte, o văzusem în mai multe desene ale lui Elizabeth. La început presupusesem că este Nan Melda. Asta era greşit, dar...
– Nan Melda i-a făcut-o cadou, am spus.
– Sigur, fu Wireman de acord. Şi trebuie să fi fost preferata ei, pentru că doar pe ea a desenat-o. Întrebarea e de ce a
lăsat-o în urmă când familia a părăsit Heron's Roost? De ce a lăsat-o sub cheie?
– Pentru că, uneori, o păpuşă încetează să-ţi mai fie pe plac, am spus. Mă uitam la gura aceea roşie şi zâmbitoare.
Tot roşie, după atâţia ani. Roşie ca locul în care se duceau amintirile să se ascundă atunci când tu erai rănit şi nu puteai să gândeşti ca lumea. Uneori, o păpuşă începe să te sperie.
– Desenele ei ţi-au vorbit, Edgar, spuse Wireman. Scutură
păpuşa, apoi i-o dădu lui Jack. Dar ea? O să-ţi spună păpuşa ce vrem să ştim?
– Noveen, am zis. Numele este Noveen. Şi mi-aş dori să
pot răspunde afirmativ, dar numai desenele lui Elizabeth îmi vorbesc.
– De unde ştii?
Bună întrebare. De unde ştiam?
– Pur şi simplu ştiu. Pun pariu că ţie ţi-ar fi vorbit, Wireman. Înainte să te vindec. Când încă aveai scânteierea aia mică.
– Prea târziu acuma, spuse el. Scotoci în rucsacul cu mâncare, găsi feliile de castravete şi mancă vreo două. Ce facem, deci? Ne întoarcem? Pentru că am o bănuială că, dacă ne ducem înapoi, 'chacho, n-o să ne mai găsim niciodată tăria testiculară să ne întoarcem aici.
Credeam că are dreptate. Şi, până una-alta, în jurul nostru după-amiaza îşi lua adio.
Jack şedea pe scări, cu fundul pe o treaptă sau două
deasupra ascunzătorii ha-ha. Ţinea păpuşa pe genunchi.
Soarele intra prin acoperişul spulberat al casei şi-i poleia cu lumină. Aveau o stranie putere evocatoare, ar fi alcătuit un tablou extraordinar: Tânăr şi păpuşă. Felul în care o ţinea pe Noveen îmi aducea aminte de ceva, dar nu reuşeam să
pun degetul pe ce anume. Ochii negri de nasture ai lui Noveen păreau să mă privească aproape cu îngâmfare. Am văzut multe la viaţa mea, om râu ce eşti. Am văzut de
toate. Eu ştiu tot ce-i de ştiut. Păcat că nu-s un tablou pe care să-l atingi cu mâna ta fantomă, aşa-i? Da. Era păcat.
– Au fost vremuri când eu aş fi putut-o face să vorbească, spuse Jack.
Wireman păru nedumerit, dar eu am simţit clic-ul acela mic pe care-l auzi când o legătură pe care încerci s-o stabileşti se realizează în sfârşit. Acum ştiam de ce felul în care ţinea păpuşa mi se părea atât de familiar.
– Eşti pasionat de ventrilogie, aşa-i? Speram să par degajat, dar inima începea să-mi bubuie iar în pereţii cutiei toracice. Bănuiam că acolo, în capătul sudic al Duma Key, multe lucruri erau posibile. Chiar şi în puterea zilei.
– Mda, făcu Jack cu un zâmbet jumătate stânjenit, jumătate melancolic. Când aveam opt ani, am cumpărat o carte despre asta şi, doar pentru că tata a spus că e ca şi cum ai arunca banii pe fereastră, m-am ţinut serios de treabă, renunţând la orice altceva. Ridică din umeri şi Noveen tresări puţin pe piciorul lui. De parcă ar fi încercat şi ea să ridice din umeri. N-am fost niciodată extraordinar, dar am progresat destul cât să câştig Concursul de Talente în clasa a şasea. Tata a agăţat medalia pe peretele biroului lui. Asta a însemnat mult pentru mine.
– Mda, zise Wireman. Nimic nu se compară cu recunoaşterea meritelor tale de către un tată cârcotaş.
Jack zâmbi şi, ca întotdeauna, zâmbetul îi lumină toată
faţa. Se foi puţin, iar Noveen se foi odată cu el.
– Mai important însă a fost că eram un copil timid şi ventrilogia m-a ajutat să ies din cochilie. Mi-a fost mai uşor să vorbesc cu oamenii - mă prefăceam că sunt Morton.
Fantoşa mea, ştiţi. Morton era un atoateştiutor care ar fi spus orice în faţa oricui.
– Aşa sunt toţi, am spus. Cred că-i o regulă.
– Apoi am intrat la gimnaziu şi ventrilogia a început să mi se pară un talent de tocilar în comparaţie cu skateboarding-ul, aşa că am renunţat la ea.
Nu ştiu ce s-a ales de cartea aia. Dă-i tu vocea, se intitula.
Am rămas tăcuţi. Casa respira umed în jurul nostru. Cu puţin timp în urmă, Wireman ucisese un aligator. Acum, abia îmi venea să cred asta, deşi urechile încă îmi ţiuiau de la focurile de armă.
Apoi Wireman spuse:
– Vreau să te aud cum o faci. Fă-o să spună: Buenos dias, amigos, mi nombre es Noveen şi la mesa se scurge.
Jack râse.
– Mda, sigur.
– Nu - vorbesc serios.
