– Nu pot. Dacă nu practici o vreme, uiţi cum se face.
Şi ştiam din cercetările mele că putea să aibă dreptate. În privinţa abilităţilor dobândite, memoria ajunge la o răscruce. Într-o direcţie sunt abilităţile de tipul „e ca mersul pe bicicletă“; lucruri care, odată învăţate, nu se mai uită
aproape niciodată. Dar abilităţile conştiente, creative, mereu schimbătoare, trebuie practicate aproape zilnic şi sunt uşor de afectat sau de distrus. Jack spunea că aşa este şi ventrilogia. Şi deşi nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc de el - era vorba să creeze o nouă personalitate, în definitiv, nu doar să dea voce unei fantoşe - am spus:
– Fă o încercare.
– Poftim?
Se uită la mine. Zâmbind. Încurcat.
– Haide, încearcă.
– Ţi-am spus, nu pot...
– Încearcă, totuşi.
– Edgar, habar nu am cum ar vorbi ea, chiar dacă încă aş
putea să-i dau vocea mea.
– Mda, dar o ţii deja pe genunchi şi de faţă suntem doar noi doi, aşa că n-ai de ce să te temi.
– O, fir-ar să fie! Îşi suflă părul de pe frunte. Ce vrei să
spună?
– Hai să vedem ce iese pe moment, zise Wireman şi jur că
vorbi aproape în şoaptă.
V
Jack mai rămase un moment cu Noveen pe genunchi, cu capul în soare şi firişoare de praf ridicat de pe scări şi din vechiul covor din hol plutind în jur. Apoi schimbă poziţia mâinii aşa încât degetele sale să cuprindă gâtul rudimentar al păpuşii şi umerii ei de cârpe. Capul lui Noveen se ridică.
– Bună, băieţi, zise Jack, numai că încerca să nu mişte buzele şi cuvintele ieşiră Bună, ă'eţ.
Clătină din cap; particulele de praf din aer se agitară.
– Staţi un minut, spuse. Asta a ieşit de rahat.
– Avem tot timpul din lume, i-am spus. Cred că am părut calm, dar inima îmi bătea mai tare ca oricând. O parte din ceea ce simţeam era teamă pentru Jack. Dacă treaba asta funcţiona, se putea dovedi periculoasă pentru el.
Întinse gâtul şi se masă cu mâna liberă la mărul lui Adam.
Arăta ca un tenor care se pregăteşte să cânte. Sau ca o pasăre, mi se părea. Un colibri gospel, poate. Apoi spuse:
– Bună, băieţi.
Era mai bine, dar...
– Nu, zise el. Caca pe jos! Sună ca puicuţa aia blondă şi bătrână, Mae West. Staţi aşa!
Îşi masă din nou gâtul. Când făcu asta, ridică ochii spre lumina care cădea în cascadă şi nu sunt sigur dacă ştia că
cealaltă mână a lui - cea care ţinea păpuşa - se mişca.
Noveen se uită mai întâi la mine, apoi la Wireman, după
care iar la mine. Ochi negri de nasturi. Păr negru de franjuri, care cădea în cascadă în jurul unei feţe de prăjitură
cu ciocolată. Un O roşu în chip de gură. O gură Ooo, om rău ce eşti, dacă existase vreodată una.
Mâna lui Wireman o prinse pe a mea. Era rece.
– Bună, băieţi, spuse Noveen şi, cu toate că lui Jack i se mişcă mărul lui Adam, buzele abia dacă-i tremurară la litera b.
– Hei! Cum a fost?
– Bine, spuse Wireman, părând pe atât de calm pe cât nu mă simţeam eu. Fă-o să spună altceva.
– Sunt plătit în plus pentru asta, aşa-i, şefu'?
– Sigur, l-am asigurat. Cu vârf şi înde...
– Nu viei să dăsenezi niica? întrebă Noveen, uitându-se la mine cu ochii ăia negri şi rotunzi. Erau într-adevăr nasturi, eram mai mult ca sigur de asta.
– N-am nimic de desenat, am spus, Noveen.
