– Îţi zâc io ce să dăsenezi. Un' ţi-i caietu'?
Jack se uita acum într-o parte, în umbrele care duceau la salonul distrus, năuc, cu privirea pierdută. Nu părea nici conştient, nici inconştient; părea cumva între.
Wireman îmi dădu drumul şi băgă mâna în rucsacul cu mâncare, unde eu pusesem două maculatoare Artisan. Îmi dădu unul. Mâna lui Jack se flexă puţin şi Noveen, când am deschis coperta şi am tras fermoarul borsetei în care aveam creioanele, păru să aplece uşor din cap pentru a-mi studia obiectele. Am luat un creion.
– Nu, nu. Foloseşte unu' de-al ei.
Am scormonit din nou şi am luat verdele palid al lui Libbit.
Era singurul încă destul de lung ca să-l pot ţine bine între degete. Probabil că nu fusese culoarea ei preferată. Sau poate doar că nuanţele de verde de pe Duma erau mai închise.
– Bine, şi acum, ce?
– Dăsenează-mă-n bucătărie. Pune-mă lângă cutia cu pită, acolo-i bine.
– Pe tejghea, adică?
– Da' ce, credeai că zâc pă podea?
– Cristoase, murmură Wireman. Vocea se schimbase constant cu fiecare replică; acum nu mai era deloc vocea lui Jack. Şi a cui era, ţinând cont de faptul că la vremea ei singura tehnică de a o face să vorbească fusese imaginaţia unei fetiţe? Credeam că atunci era vocea lui Nan Melda şi că acum ascultam o versiune a acelei voci.
Îndată ce am început să desenez, furnicătura îmi cuprinse braţul lipsă, de-finindu-l, făcându-l să existe. Am desenat-o şezând sprijinită de cutia veche pentru pâine, apoi i-am desenat picioarele atârnând peste marginea tejghelei. Fără
pauză sau ezitare - ceva aflat adânc înlăuntrul meu, în locul din care veneau desenele, spunea că a ezita ar însemna să
spulber vraja cât încă prindea formă, cât era încă fragilă -
am continuat şi am desenat fetiţa stând în picioare lângă
tejghea. Stând lângă tejghea şi uitându-se în sus. O fetiţă
de patru ani cu şorţuleţ. N-aş fi putut spune ce este un şorţuleţ înainte să desenez unul peste rochiţa micuţei Libbit, cum stătea ea acolo în bucătărie lângă păpuşă, cum stătea acolo uitându-se în sus, cum stătea acolo...
Şşş...
...cu un deget la buze.
Acum, mişcându-mă mai repede ca oricând, cu creionul gonind pe hârtie, am adăugat-o pe Nan Melda, văzând-o pentru prima dată altundeva decât în fotografia aceea în care ţinea în braţe coşuleţul roşu de picnic. Nan Melda aplecată deasupra fetiţei, cu o expresie rigidă şi furioasă pe faţă.
Nu, nu furioasă...
VI
Speriată.
Aşa este Nan Melda, speriată aproape de moarte. Ea ştiecă se întâmplă ceva, Libbit ştie că se întâmplă ceva şi ştiuşi gemenele - Tessie şi Lo-Lo sunt la fel de speriate ca ea.
Până şi nerodul ăla de Shannington ştie că ceva nu e bine.
De asta a început să păstreze distanţa cât mai mult posibil,preferând să lucreze la ferma de pe continent în loc să vină
pe Key.
Şi stăpânul? Când e aici, stăpânul e prea nervos pe Adie,care a fugit în Atlanta, ca să mai vadă bine ceea ce este înfaţa ochilor lui.
La început, Nan Melda a crezut că ceea ce este în faţaochilor ei e doar un produs al imaginaţiei sale, un rezultatal jocurilor ălor mici; în mod sigur n-a văzut cu adevărat pelicani şi bâtlani zburând cu capul în jos sau caii zâmbindu-i, atunci când Shannington i-a adus din Nokomis pentru a le pune pe fete să călărească. Şi credea că ştie de ce ăle mici erau spăriate de Charley; poate că erau mistere pe Duma acum, da' ăla nu-i unu' dintre ele. Aia a fo' vina ei şi numa' a ei, deşi a avut intenţii bune...
VII
– Charley! am spus. Numele lui e Charley! Noveen aprobă
cu un râs descătuşat.
Am luat celălalt maculator din rucsacul cu mâncare -
aproape l-am smuls de acolo - şi i-am deschis coperta cu atâta forţă, că am rupt-o pe jumătate. Am scormonit printre creioane şi am găsit ciotul celui negru. Îmi trebuia creionul negru pentru desenul următor, şi ciotul era suficient de mare ca să-l pot strânge între degetul mare şi arătător.
– Edgar, spuse Wireman. Un minut mi s-a părut că văd...
arăta ca...
– Tacă-ţi fleanca! strigă Noveen. Las' încolo braţu' ăla mojo! P-ăsta pun pariu c-o să vrei să-l vezi!
Am desenat repede şi gnomul de grădină ieşi din albul paginii ca o siluetă dintr-o ceaţă groasă. A fost rapid, tuşele erau neatente şi grăbite, dar esenţa era acolo: ochii ştiutori şi buzele late care rânjeau fie de veselie, fie de răutate. Nu aveam timp să-i colorez bluza şi pantalonii, dar am dibuit după creionul pe care scria Roşu Simplu (unul al meu) şi am adăugat, din câteva linii, pălăria aia înfiorătoare. Şi imediat ce apăru aceasta, natura rânjetului fu clară: un coşmar.
– Arată-mi! strigă Noveen. Vreau să văd dacă l-ai nimerit!
Am ridicat desenul spre păpuşa care acum şedea dreaptă
