– Dar exista un loc sigur, aşa-i? am întrebat. Un loc în care putea să vorbească. Unde?
– Tu ştii, spuse Noveen.
– Nu, n-am...
– Ba da, dom'le, ştii. Ştii foa'te bine. Numa' c-ai uitat o vreme. Dăsenează-l şi o să vezi.
Da, avea dreptate. Prin desen mă reinventasem. În sensul ăsta, Libbit
(unde sora noastră)
îmi era rudă. Pentru amândoi, desenul era modul prin care ne aminteam cum să ne aducem aminte.
Am dat la o pagină goală.
– Trebuie să folosesc un creion al ei? am întrebat.
– Nu, acu' nu. Oricare-i bun.
Aşa că am scotocit în borsetă, l-am găsit pe cel indigo şi am început să desenez. Am schiţat piscina familiei Eastlake fără nici-o ezitare - era ca şi când aş fi încetat să gândesc şi mi-aş fi lăsat memoria neuromusculară să formeze un număr de telefon. Am desenat-o aşa cum fusese când strălucea şi era nouă şi plină de apă. Piscina, unde cine ştie de ce dominaţia lui Perse slăbea şi auzul o lăsa.
Am desenat-o pe Nan Melda în apă până la fluierele picioarelor şi pe Libbit până la brâu, cu Noveen strânsă la subsuoară şi cu şorţuleţul plutind în jurul ei. De sub vârful creionului meu prinseră viaţă cuvinte.
Unde-i acu' noua ta păpuşă? Păpuşa de porţ'lan?
În cutia mea specială. Cutia în formă de inimă.
Deci fusese într-adevăr acolo, cel puţin pentru o vreme.
Şi cum o cheamă?
Numele ei e Perse.
Percy-i nume de băiat.
Şi Libbit, fermă şi sigură: N-am de ales. Numele ei e Perse.
Bine atuncia. Şi zici că aci nu ne poate auzi.
Aşa cred...
Asta-i bine. Zici că poţi face să se-ntâmple lucruri. Da'
ascultă la mine, copilă...
IX
– Dumnezeule! am spus. N-a fost ideea lui Elizabeth. N-a fost nici-o clipă ideea lui Elizabeth. Ar fi trebuit să ştim asta.
Am ridicat privirea din desenul pe care îl făcusem cu Nan Melda şi Libbit stând în piscină. Mi-am dat seama, într-un fel vag, că-mi este foarte foame.
– Ce tot vorbeşti, Edgar? întrebă Wireman.
– A fost ideea lui Nan Melda să se descotorosească de Perse. M-am întors spre Noveen, tot pe genunchiul lui Jack.
Am dreptate, aşa-i?
Noveen nu spuse nimic, aşa că mi-am trecut mâna dreaptă peste figurile din desenul cu piscina. Un moment am văzut mâna aceea, cu tot cu unghiile ei lungi.
– Nanny nu ştia că faşe rău, zise Noveen o clipă mai târziu, de pe piciorul lui Jack. Şi Libbit avea încredere-n Nanny.
– Sigur că avea, spuse Wireman. Melda era ca o mamă
pentru ea.
Îmi imaginasem că desenase şi apoi ştersese în camera lui Elizabeth, dar acum ştiam că nu aşa fusese. Se întâmplase la piscină. Poate chiar în piscină. Pentru că piscina era, din cine ştie ce motiv, un loc sigur. Sau aşa crezuse micuţa Libbit.
Noveen spuse:
– N-a făcut-o pă Perse să dispară, da-n mod sâgur i-a atras atenţia. Cred c-a băgat-o-n spârieţi. Vocea părea obosită
acum, spartă, şi vedeam din nou la Jack cum mărul lui Adam i se mişca sus-jos. Sper c-a fo' aşe!
– Da, am spus. Probabil că aşa a fost. Deci... ce a urmat?
Dar ştiam. Nu cunoşteam detaliile, dar ştiam. Logica faptelor era sumbră şi ineluctabilă.
Perse s-a răzbunat pe gemene. Şi Elizabeth şi Nan Melda au ştiut. Au ştiut ce au făcut. Nan Melda a ştiut ce a făcut ea.
