apusului. Prin cine ştie ce truc al aerului, pare că ultimeleirizaţii roşii ale zilei răzbat drept prin carena ei.
La asta se gândeşte când se aude primul strigăt, care-irăsună în cap ca un clopoţel de argint: Emery!
Apoi se aude altul: Emery, ajutor! Curentul submarin!
Volbura!
Şi atunci le vede pe fete şi inima îi tresare. Pare să i seurce până în gât, înainte să cadă la locul ei, unde face două
salturi mici. Trabucul neaprins îi cade dintre degete.
Două fetiţe, şi arată exact la fel. Par să poarte salopeteidentice şi, chiar dacă Emery, în mod normal, n-ar aveacum să le distingă culorile în lumina slabă, le distinge: osalopetă e roşie, cu litera L în faţă; cealaltă e albastră, cu litera T.
Volbura! strigă fata cu T pe salopetă, întinzând braţele într-un gest de implorare.
Curentul submarin! strigă fata cu L.
Şi, deşi niciuna dintre ele nu pare să se afle câtuşi depuţin în pericol de înec, Emery nu ezită. Bucuria nu-l lasă
să ezite şi nici certitudinea că aceasta e o ocaziemiraculoasă: când se va întoarce cu gemenele, socrul săupână atunci distant îşi va schimba atitudinea pe dată. Iarclinchetele pe care vocile acelea le trezesc în capul său, şiele îl îndeamnă să meargă înainte. Se grăbeşte să lesalveze pe surioarele lui Adie, să ajungă la fetele dispăruteşi să se întoarcă la mal cu ele.
Emery! Aceasta e Tessie; are ochii negri pe faţa albă ca porţelanul... dar buzele ei sunt roşii.
Emery, grăbeşte-te! Aceasta e Laura, cu braţele ei albe, de pe care se scurge apa, întinse spre el şi cu cârlionţii umezi lipiţi de obrajii albi.
El strigă: Vin, fetelor! Rezistaţi!
Lovind apa spre ele, acum până la fluierul piciorului, acumla genunchi.
El strigă: Opuneţi-vă! de parcă ele ar face altceva în afară
de a sta acolo, în apa care le vine doar până la coapse, deşi
el a intrat deja până la coapse în ea şi el e înalt de unmetru optzeci.
Apa golfului - încă rece la mijlocul lui aprilie - îi vine până
la piept când ajunge la ele, când întinde braţele spre ele şicând ele îl prind cu mâini mai puternice decât ar trebui să
fie, în mod normal, mâinile unor fetiţe; când e suficient deaproape ca să vadă scânteierea argintie din ochii lor sticloşişi să simtă mirosul sărat, de peşte mort, care emană dinpărul lor putred, e prea târziu. Se luptă, strigătele lui debucurie şi îndemnurile de a se opune curentului submarintransformându-se întâi în ţipete de protest şi apoi în urletede groază, dar deja e mult prea târziu. Urletele oricum nudurează mult. Mâinile lor mici au devenit gheare reci care ise afundă tare în carne, trăgându-l tot mai adânc, şi apa îiumple gura, înecându-i urletele. Vede corabia pe fundalulultimelor pâlpâiri ale spuzei apusului şi - cum de n-avăzut-o înainte? Cum de n-a ştiut? - îşi dă seama că e oepavă, un vas ciumat, o corabie a morţii. Ceva îl aşteaptă
acolo, ceva înfăşurat în linţoliu, şi ar striga dacă ar putea,dar acum apa îi umple ochii şi de glezne îl apucă alte mâini,mâini care nu par a fi decât oase descărnate. O gheară îismulge pantoful, apoi îl ciupeşte de un deget... de parcă arvrea să se joace cu el „Porcuşorul acesta a mers la piaţă“ întimp ce el se îneacă. În timp ce Emery Paulson se îneacă.
19. APRILIE 1927
I
Cineva striga în întuneric. Suna ca Fă-l să nu mai urle.
Apoi s-a auzit un plesnet şi întunericul se făcu roşu-închis, mai întâi pe o parte, apoi în spate. Roşul se rostogoli spre latura din faţă a întunericului, ca un nor de sânge în apă.
– L-ai lovit prea tare, spuse cineva. Oare Jack să fi fost?
– Şefu'? Hei, şefu'!
Cineva mă scutura, deci încă aveam corp. Probabil că asta era bine. Jack mă scutura. Jack cine? Puteam ajunge la informaţie, dar trebuia să gândesc prin derivare. Numele lui semăna cu al unui tip de la Weather Channel...
Alte zgâlţâieli. Mai dure.
– Muchacho! Eşti acolo?
Am dat cu capul de ceva şi am deschis ochii. Jack Cantori stătea în genunchi în stânga mea, crispat şi speriat. În faţa mea era Wireman, în picioare, dar aplecat înainte, scuturându-mă ca pe un cocteil daiquiri. Păpuşa stătea cu faţa în jos în poala mea. Am aruncat-o în lături cu un mormăit de dezgust - o, om rău ce eşti, într-adevăr. Noveen ateriza cu un foşnet pergamentos în mormanul de viespi moarte.
Dintr-odată, locurile în care mă dusese începură să-mi revină în minte: un tur al infernului. Poteca spre Shade Beach pe care Adriana Eastlake o numea (spre furia tatălui ei) Bulevardul Beţivului. Plaja însăşi şi oribilele lucruri care se întâmplaseră acolo. Piscina. Rezervorul.
– A deschis ochii, spuse Jack. Slavă Domnului! Edgar, mă
auzi?
– Da, am spus. Aveam vocea aspră de la atâta strigat.
Voiam mâncare, dar mai întâi voiam să torn ceva pe gât în jos. Sete... Ajută cineva un frate?
Wireman îmi dădu una dintre sticlele mari de apă Evian.
Am clătinat din cap.
– Pepsi.
