– Poate că unii o văd, am spus. Cei cu boli terminale, schizofrenicii care nu şi-au luat încă medicaţia... Asta mă
duse cu gândul la Tom. Dar e aici pentru noi, nu pentru ei.
S-ar presupune că în noaptea asta vom pleca de pe Duma
Key la bordul ei. Drumul va fi închis pentru noi odată ce soarele apune. Or fi morţii vii toţi acolo, pe Persefona, dar există tot soiul de lucruri în junglă. Unele - ca gnomul de grădină - sunt lucruri pe care Elizabeth le-a creat în copilărie. Dar altele sunt lucruri care au venit de când Perse s-a trezit din nou. Am făcut o pauză. Nu-mi făcea plăcere să
spun restul, dar l-am spus: Nu aveam încotro. Îmi închipui că eu sunt răspunzător pentru unele dintre ele. Fiecare om are coşmarurile lui.
M-am gândit la braţele scheletice întinse în sus la lumina lunii.
– Deci, făcu Wireman aspru, planul este să plecăm pe mare, aşa-i?
– Da.
– Înrolaţi? Ca în simpatica şi bătrâna Anglie?
– Cam aşa.
– Eu nu pot, spuse Jack. Am rău de mare. Am zâmbit şi m-am aşezat lângă el.
– Nu avem în plan vreo croazieră, Jack.
– Bun.
– Deschizi pentru mine cutia aia de pui şi-mi rupi un copan?
Făcu ce i-am cerut şi se uitară amândoi fascinaţi la mine cum devorez mai întâi un copan, apoi pe celălalt. Am întrebat dacă nu vrea vreunul dintre ei pieptul şi când spuseră că nu, l-am mâncat şi pe acesta. Când mai aveam jumătate din el, m-am gândit la fiica mea, zăcând palidă şi moartă în Rhode Island. Am continuat să mănânc metodic, ştergându-mi mâinile unsuroase pe jeanşi între muşcături.
Ilse ar fi înţeles. Nu Pam, şi probabil nici Lin, dar Illy? Da. Mă
înspăimânta ce ne aştepta, dar ştiam că şi Perse este speriată. Dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi străduit atât de tare să
ne ţină la distanţă. Dimpotrivă, ne-ar fi primit cu braţele deschise.
– Timpul zboară, muchacho, anunţă Wireman. Lumina zilei se stinge.
– Ştiu, am spus. Şi fiica mea e moartă pe veci. Însă mie tot mi-e o foame de lup. Nu avem nimic dulce? O felie de tort?
Prăjituri? Un baton de ciocolată măcar?
Nu aveam. M-am mulţumit cu încă un pepsi şi câteva felii de castravete cu maioneză ranch pentru salate, care mie întotdeauna mi se păruse că arată şi are gust de muci puţin îndulciţi. Măcar durerea de cap mă lăsa. Imaginile care mă
vizitaseră în întuneric - cele care aşteptaseră atâţia ani în capul de cârpe al lui Noveen - se ştergeau şi ele, însă
aveam desenele care să le poată împrospăta. Mi-am şters mâinile ultima dată şi am pus teancul de foi rupte şi mototolite în poală: albumul de familie din iad.
– Fii cu ochii în patru după bâtlan, i-am spus lui Wireman.
El se uită în jur, aruncă o privire la corabia pustie care ţopăia pe valurile mici, apoi se uită înapoi la mine.
– N-ar fi mai bun pistolul cu harpon pentru păsăroiul ăla?
Armat cu un harpon de argint?
– Nu. Bâtlanul e doar un mijloc de transport pentru ea, aşa cum e calul pentru un om. Probabil că i-ar plăcea să ne irosim pe el un harpon cu vârf de argint, dar s-a terminat cu ce-i place lui Perse. Am zâmbit fără umor. Partea asta a ei s-a încheiat.
III
Wireman îl făcu pe Jack să se ridice, ca să poată rupe cârceii de pe bancă. Apoi ne-am aşezat toţi trei, un trio de războinici improbabili, doi trecuţi de cincizeci de ani şi unul abia ieşit din adolescenţă, având golful Mexic într-o parte şi ruinele unui conac în cealaltă. Coşuleţul roşu şi rucsacul cu mâncare, acum aproape golit, erau la picioarele noastre.
După calculele mele, aveam vreo douăzeci de minute la dispoziţie ca să le spun ce ştiu, poate chiar o jumătate de oră, şi ar mai fi rămas încă destul timp.
Aşa speram.
– Legătura lui Elizabeth cu Perse era mai strânsă decât a mea. Mult mai intensă decât a mea. Nu ştiu cum a îndurat-o. Odată ce a avut figurina de porţelan, a văzut totul, fie că era acolo, fie că nu. Şi a desenat totul. Dar pe cele mai rele desene le-a ars înainte să plece din locul ăsta.
– Cum ar fi desenul cu uraganul? întrebă Wireman.
– Da. Cred că se temea de puterea lor şi avea dreptate să
se teamă. Dar a văzut totul. Şi păpuşa a înmagazinat totul.
Ca un aparat fotografic paranormal. În majoritatea cazurilor, eu am văzut doar ceea ce a văzut Elizabeth şi am desenat ce a desenat ea. Înţelegeţi asta?
Aprobară amândoi din cap.
– Să începem cu poteca asta, care a fost odată un drum.
