M-am oprit. Dâra lăsată de soarele la apus era din ce în ce mai luminoasă. Trebuia să continui, dar era greu acum. Era foarte, foarte greu.
– Ce, muchacho? spuse Wireman cu blândeţe. Ce a spus?
– A spus că s-ar putea să strige şi ea. Şi Adie. Şi tăticul ei.
Dar să nu se oprească. „Nu te opri, copchilă“, a spus ea.
„Nu te opri, că altfe' totu-i dejaba.“
Din proprie voinţă, parcă, mâna mea luă creionul Venus negru din buzunar şi mâzgăli trei cuvinte sub desenul primitiv cu fata şi femeia în piscină:
nu te opri
Ochii mi se înceţoşară de lacrimi. Am lăsat creionul să
cadă între iarba de pampas şi mi-am şters lacrimile. Din câte ştiu, creionul e încă acolo unde l-am scăpat.
– Edgar, cum rămâne cu harpoanele cu vârf de argint?
întrebă Jack. N-ai spus nimic despre ele.
– N-a existat niciun nenorocit de harpon magic, am spus obosit. Trebuie să fi intrat în scenă după câţiva ani buni, când Eastlake şi Elizabeth s-au întors pe Duma Key.
Dumnezeu ştie căruia dintre ei i-a venit ideea şi, oricum, probabil că nu era întru totul sigur de ce i se părea un lucru important.
– Dar..., Jack se încruntă din nou. Dacă nu aveau harpoanele de argint în 1927... atunci cum...
– Nu aveau harpoane de argint, Jack, dar aveau apă din abundenţă.
– Tot nu înţeleg. Perse a venit din apă. Ea era făcută din apă.
Se uită la corabie, ca pentru a se asigura că încă era acolo. Era.
– Aşa-i. Dar la piscină, puterea ei scădea. Elizabeth ştia asta, dar nu înţelegea implicaţiile. Şi cum le-ar fi înţeles?
Era doar o copiliţă.
– O, futu-i, făcu Wireman. Se lovi cu palma peste frunte.
Piscina. Apă dulce. Era o piscină cu apă dulce. Dulce, nu sărată.
Am arătat cu degetul spre el.
Wireman atinse desenul în care butoiaşul de ceramică
stătea lângă păpuşă.
– Butoiaşul ăsta era unul gol? Pe care l-au umplut cu apă
din piscină?
– N-am nici-o îndoială. Am pus deoparte desenul cu piscina şi li l-am arătat pe următorul. Perspectiva era din nou din locul în care ne aflam noi. Deasupra liniei orizontului, o semilună proaspăt apărută pe cer strălucea între catargele
- unei epave pe care sperasem să nu mai fiu nevoit s-o desenez vreodată. Iar pe plajă, la marginea apei...
– Cristoase, da-i oribil, spuse Wireman. Nici nu reuşesc să-l văd bine şi tot oribil e.
Braţul drept mă furnica, pulsa. Mă ardea. Am întins mâna pe care speram să nu mai fiu nevoit s-o văd vreodată (deşi mă temeam că voi fi) şi am atins desenul.
– Îl văd eu pentru toţi trei, am spus.
CUM SE FACE UN DESEN (XI)
Nu vă opriţi decât când desenul este complet. Nu vă potspune dacă asta este sau nu regula de bază a artei, nu suntprofesor, dar cred că aceste opt cuvinte însumează tot ceam încercat să vă spun până acum. Talentul e un lucruminunat, dar nu acceptă să renunţi. Şi întotdeauna vine unmoment - dacă lucrarea este sinceră, dacă vine din loculacela magic în care gândurile, memoria şi emoţiile devinunul şi acelaşi lucru - când veţi vrea să renunţaţi, când veţicrede că, dacă puneţi creionul jos, vederea vi se vaopaciza, memoria vi se va întuneca şi durerea se va sfârşi.
Ştiu asta din ultimul desen pe care l-am făcut în acea zi -
cel cu reuniunea pe plajă. Era doar o schiţă, dar cred că
atunci când întocmeşti harta iadului, o schiţă e tot ce-ţitrebuie.
Am început cu Adriana.
Toată ziua a fost anxioasă din cauza lui Em, sentimenteleei variind de la furie sălbatică faţă de el la teamă pentru el.
I-a trecut prin minte chiar şi că tati a făcut ceva pripit, deşiasta pare improbabil; de când s-au încheiat căutările,suferinţa i-a amorţit emoţiile şi l-a făcut apatic.
Când vine apusul şi tot nu e niciun semn de Em, ai credecă începe să fie mai agitată ca oricând; în schimb, secalmează, e aproape veselă. Îi spune lui Nan Melda că Emse va întoarce imediat, e sigură de asta. O simte în mădulare şi o aude în cap ca un clopoţel cu sunet cristalin.
