– Unde-i Elizabeth aici?
– Pretutindeni, am spus. Privim prin ochii ei.
IV
– Nu mai e mult, dar restul nu e deloc plăcut.
Le-am arătat următorul desen. Era la fel de grăbit ca şi celelalte, iar figura masculină din el era înfăţişată cu spatele, însă nu aveam nici-o îndoială că era versiunea vie a arătării ăleia care-mi pusese cătuşa la mână în bucătăria din Marele Roz. Îl priveam de sus. Jack ridică ochii din desen spre Shade Beach, acum erodată la o fâşie de nisip, apoi îi coborî la loc. În cele din urmă, se uită la mine.
– Aici? întrebă el pe o voce joasă. Unghiul de vedere în desenul ăsta e chiar de aici?
– Da.
– Acela este Emery, spuse Wireman, atingând figura.
Vocea lui era şi mai joasă decât a lui Jack. Pe frunte îi apăruse transpiraţie.
– Da.
– Arătarea care a fost în casa ta.
– Da.
Îşi mută degetul.
– Şi acelea sunt Tessie şi Laura?
– Tessie şi Lo-Lo. Da.
– Ele... ce-au făcut? L-au ademenit? Ca nişte sirene într-un vechi basm grecesc?
– Da.
– Asta chiar s-a întâmplat, spuse Jack. Ca şi când ar fi vrut să dea sens lucrurilor.
– Chiar s-a întâmplat, am aprobat. Nu vă îndoiţi niciodată
de forţa ei.
Wireman se uită spre soare, acum mai aproape de orizont ca oricând. Dâra pe care o arunca peste apă începuse în sfârşit să-şi schimbe culoarea.
– Atunci încheie povestea, muchacho, cât de repede poţi.
Ca să ne facem treaba şi să plecăm naibii de aici.
– Oricum, nu mai am multe să vă spun, l-am liniştit. Am frunzărit câteva desene care nu erau decât vagi schiţe.
Adevărata eroină a fost Nan Melda, iar noi nici măcar nu-i ştim numele de familie.
Le-am arătat unul dintre desenele neterminate: Nan Melda, recognoscibilă datorită năframei de pe cap şi unei tuşe superficiale de culoare care-i brăzda fruntea şi un obraz, vorbind cu o femeie tânără în holul principal. Noveen era aşezată alături, pe o masă schiţată din doar şase sau opt linii unite de un oval.
– Iat-o aici, spunându-i Adrianei o minciună sfruntată
despre Emery, după ce el s-a depărat. Că a fost chemat pe neaşteptate înapoi în Atlanta? Că s-a dus în Tampa după un cadou-surpriză de nuntă? Nu ştiu. Orice, pentru a o ţine pe Adie în casă ori cel puţin în apropierea ei.
– Nan Melda căuta să câştige timp, spuse Jack.
– Altceva nu putea să facă. Am arătat spre jungla care înghiţise spaţiul dintre noi şi capătul nordic al insulei, o vegetaţie care nu avea ce să caute acolo - cel puţin fără
ajutorul unei echipe de horticultori care să lucreze ore suplimentare la îngrijirea ei. Nimic din astea nu erau aici în 1927, dar Elizabeth era aici şi era în culmea talentului ei creativ. Nu cred că cineva care ar fi încercat să folosească
drumul de ieşire de pe insulă ar fi avut vreo şansă să
ajungă la capătul lui. Dumnezeu ştie ce lucruri a pus-o Perse pe Elizabeth să deseneze pentru a le da viaţă de aici şi până la podul mobil.
– Adriana ar fi fost următoarea victimă? întrebă Wireman.
– Apoi John. Maria şi Hannah după ei. Pentru că Perse voia să le vină de hac tuturor, mai puţin - poate - lui Elizabeth
însăşi. Nan Melda trebuie să fi ştiut că o poate reţine pe Adie doar o zi. Dar de mai mult nu avea nevoie.
Le-am arătat alt desen. Deşi mult mai grăbit, le înfăţişa din nou pe Nan Melda şi Libbit în capătul cu apă mică al piscinei. Noveen stătea pe margine ca un braţ de cârpe plutind pe apă. Şi lângă Noveen, aşezat pe pântecele lui umflat, se afla un butoiaş ceramic cu gură lată pe care, într-un semicerc, scria MASĂ.
– Nan Melda i-a spus lui Libbit ce are de făcut. Şi i-a spus că trebuie s-o facă indiferent ce ar vedea în minte şi cât de tare i-ar striga Perse să se oprească... pentru că ea avea să
strige, a spus Nan Melda, dacă afla ce pune la cale. A zis că
n-au de ales decât să spere că Perse va afla prea târziu pentru ca asta să mai aibă vreo importanţă. Şi apoi Melda a spus...
