– Eşti sigur, muchacho? Apa ar putea fi...
– Pepsi. Cofeină.
Asta nu era singurul motiv, dar trebuia să ajungă.
Wireman puse apa înapoi şi-mi dădu un pepsi. Era călduţ, dar tot am golit jumătate de sticlă, am râgâit, apoi am mai băut. M-am uitat în jur şi mi-am văzut doar prietenii şi o porţiune de hol murdar. Asta nu era a bună. De fapt, era îngrozitor. Mâna mea - revenisem categoric la una singură -
era înţepenită şi pulsa, de parcă aş fi folosit-o fără încetare preţ de cel puţin două ore, drept pentru care... unde erau desenele? Eram îngrozit că fără desene, totul se va şterge aşa cum se întâmplă cu visele când te trezeşti. Şi-mi riscasem nu doar viaţa pentru informaţia asta. Îmi riscasem sănătatea mintală.
M-am opintit, încercând să mă ridic în picioare. Un fulger de durere îmi străbătu capul acolo unde mă lovisem cu el de perete.
– Unde-s desenele? Te rog, spune-mi că există!
– Stai liniştit, muchacho, sunt aici. Wireman păşi în lături şi-mi arătă un teanc de foi Artisan. Ai desenat ca un apucat, rupându-le din maculator pe măsură ce le terminai. Le-am cules eu şi le-am făcut teanc.
– Bine. Bun. Îmi trebuie mâncare. Mor de foame.
Şi ăsta mi se părea că este literalmente adevărul.
Jack se uită neliniştit în jur. Coridorul din faţă, care era plin de lumina după-amiezii când o luasem pe Noveen de la Jack şi căzusem printr-o gaură neagră, era acum mai slab luminat. Nu întunecat - nu încă, iar când am ridicat ochii am văzut cerul încă albastru - dar era clar că după-amiaza fie se dusese, fie era pe picior de plecare.
– Cât e ceasul? am întrebat.
– Cinci şi un sfert, răspunse Wireman. Nu fusese nevoit să
se uite la ceas, lucru care-mi arăta că fusese foarte atent la trecerea timpului. Mai sunt vreo două ore până la apus, reluă el. Mai mult sau mai puţin. Aşa că, dacă ies la iveală
doar noaptea...
– Cred că atunci ies. Mai este timp destul şi eu simt în continuare nevoia de a mânca. Putem ieşi din ruina asta.
Am terminat cu casa. S-ar putea să avem nevoie de o scară, însă.
Wireman ridică din sprâncene, dar nu întrebă nimic; spuse doar:
– Dacă există una, probabil că se află în hambar. Care, dacă tot veni vorba, pare să fi rezistat destul de bine la proba timpului.
– Ce facem cu păpuşa? întrebă Jack. Cu Noveen?
– Pune-o înapoi în cutia lui Elizabeth şi adu-o cu noi, l-am lămurit. Merită să aibă un loc la El Palacio, alături de celelalte lucruri ale lui Elizabeth.
– Care-i următoarea oprire pentru noi, Edgar? întrebă
Wireman.
– Îţi arăt eu, dar mai întâi altceva. Am arătat spre pistolul de la cureaua lui. Chestia aia-i încă încărcată, aşa-i?
– Absolut. Un încărcător nou.
– Dacă se întoarce bâtlanul, încă mai vreau să-l împuşti.
Fă-ţi o prioritate din asta.
– De ce?
– Pentru că e ea, am spus. Perse s-a folosit de el ca să ne supravegheze.
II
Am ieşit din ruină pe unde intraserăm şi ne-a întâmpinat o seară timpurie de Florida plină de lumină limpede. Cerul era nepătat de nori. Soarele arunca peste golf o dâră de o
strălucire argintie puternică. Peste încă aproximativ o oră, dâra aceea avea să înceapă să-şi piardă luciul şi să devină
aurie, dar nu încă.
Am înaintat anevoie pe ceea ce mai rămăsese din Bulevardul Beţivului, Jack ducând coşul de picnic, Wireman rucsacul cu mâncare şi maculatoarele Artisan. Eu aveam desenele. Iarba de pampas şoptea, frecându-se de pantalonii noştri. Umbrele ni se întindeau lungi în spate, spre epava conacului. Mult în faţă, un pelican văzu un peşte, strânse aripile şi plonja ca un bombardier. N-am văzut bâtlanul şi nici n-am mai primit vizita lui Charley, Gnomul de Grădină. Dar când am ajuns pe creasta falezei de unde poteca, odinioară, cobora printre dunele care acum erau erodate şi abrupte, am văzut altceva.
Am văzut-o pe Perse.
Stătea la ancoră la trei sute de metri în larg. Velele ei imaculate erau strânse. Se legăna în ritm cu valurile, o mişcare precisă ca ticăitul unui ceas. De unde ne aflam puteam citi numele întreg pictat la tribord: Persefona. Părea părăsită, iar eu ştiam sigur că aşa este - pe timp de zi, morţii rămân morţi. Dar Perse nu era moartă. Ghinionul nostru.
– Dumnezeule, pare ieşită direct din tablourile tale, spuse Jack răsuflând adânc. Pe partea dreaptă a potecii era o bancă de piatră, abia vizibilă din cauza tufişurilor care creşteau în jurul ei şi a cârceilor ce şerpuiau pe şezutul ei plat. Jack se lăsă să cadă pe ea, căscând gura la corabie.
– Nu, am spus. Eu am pictat adevărul. Ce vezi tu este masca pe care o poartă în timpul zilei.
Wireman stătea lângă Jack, cu mâna streaşină la ochi împotriva soarelui. Apoi se întoarse spre mine.
– Oare o văd de pe Don Pedro? N-o văd, aşa-i?
