Propun ora nouă.
– Mie îmi convine, spuse Jack şi se ridică. Vin aici la fără un sfert. Pentru moment, o să trec podul şi o să mă întorc în Sarasota.
Podul. Asta îmi sădi în minte o idee.
– Eşti bine-venit să rămâi aici, spuse Wireman.
– După discuţia asta? întrebă Jack, ridicând sprâncenele.
Cu tot respectul cuvenit, bătrâne, nici nu mă gândesc. Da'
mâine o să fiu prezent.
– Pantaloni lungi şi bocanci înalţi, spuse Wireman. O să fie o junglă acolo, şi ar putea fi şerpi. Se scarpină la obraz. Se pare că o să pierd priveghiul de mâine de la Abbot-Wexler.
Rudele domnişoarei Eastlake vor trebui să-şi arate colţii unele la celelalte. Ce păcat... hei, Jack!
Jack pornise către uşă. Acum se întoarse.
– Sper că n-ai din întâmplare vreo capodoperă de-a lui Edgar, nu?
– Mmm... păi...
– Varsă sacul. Spovedania face bine la suflet, companero.
– O schiţă, recunoscu Jack.
Îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt şi mi se păru că roşeşte.
– Creion şi cerneală. Pe versoul unui plic. Un palmier. L-am... ăă... l-am pescuit din coşul de gunoi într-o zi. Scuze, Edgar. Mea culpa.
– Nu-i bai, dar arde-l, am spus. Poate o să am ocazia să-ţi dau altul când se va fi terminat povestea asta.
Dacă se va termina vreodată, am continuat în gând, dar n-am spus cu voce tare. Jack aprobă din cap.
– Bine. Vrei să te duc cu maşina la Marele Roz?
– Rămân aici cu Wireman, am zis, dar vreau să mă întorc mai întâi la Marele Roz.
– Nu-mi spune, sări Jack. Ca să-ţi iei pijamalele şi periuţa de dinţi.
– Nu, i-am tăiat elanul. Coşuleţul de picnic şi harpoanele alea de ar...
Telefonul sună şi atunci ne-am privit unul pe altul. Cred că
am ştiut instantaneu că urmau veşti proaste; am simţit un gol în stomac. Telefonul sună din nou. M-am uitat la Wireman, dar el mă privea inexpresiv. Ştia şi el. Am ridicat receptorul.
– Eu sunt, zise Pam, cu voce grea. Ţine-te bine, Edgar.
Când cineva spune asta, întotdeauna încerci să-ţi legi un soi de centură de siguranţă mentală. Dar rareori funcţionează. Majoritatea oamenilor nu sunt dotaţi cu aşa ceva.
– Te ascult.
– L-am prins pe Bozie acasă şi i-am spus ce mi-ai zis. A început să pună întrebări, lucru deloc surprinzător, dar i-am spus că mă grăbesc şi că oricum nu am niciun răspuns, aşa că - scurtând vorba - a fost de acord să facă ce ai cerut.
„De dragul vremurilor vechi“, a spus.
Golul acela din stomac se agrava.
– După aia am încercat la Ilse. Nu eram sigură dacă o voi găsi, dar tocmai sosise. Părea obosită, dar a ajuns acasă
teafără şi nevătămată. Mâine o să vorbesc cu Linnie, când...
– Pam...
– Ajung şi la asta. După Illy, l-am sunat pe Kamen. Cineva a răspuns la al doilea târâit şi eu mi-am început litania.
Credeam că vorbesc cu el. Făcu o pauză. Era fratele lui. A spus că, întorcându-se de la aeroport, Kamen s-a oprit la Starbucks pentru un cafe-latte. A suferit un atac de cord în timp ce aştepta la rând. A fost dus cu salvarea la spital, dar asta n-a fost decât o formalitate. Fratele lui spune că a murit pe loc. M-a întrebat de ce sun şi eu i-am spus că
acum nu mai are importanţă. Am făcut bine?
– Da.
Nu credeam că desenul lui Kamen va avea vreun efect asupra fratelui lui sau asupra oricui altcuiva; eram de părere că-şi îndeplinise misiunea.
– Mulţumesc.
– Dacă te consolează cu ceva, e posibil să fi fost o coincidenţă - era un tip al naibii de simpatic, dar era şi supraponderal. Oricine îl vedea observa asta.
