După ce ieşi complet din rezervor, Wireman strigă la mine:

– Acum tu, muchacho.

– Într-un minut, i-am răspuns. Au plecat iubitele voastre?

– Au luat-o la sănătoasa. Li s-a încheiat permisia de debarcare, am impresia.

– Şi Emery?

– Asta trebuie să vezi cu ochii tăi, presupun. Vino sus. Am repetat:

– Într-un minut.

Mi-am rezemat capul pe coralii plini de muşchi, am închis ochii şi am întins mâna. Am continuat s-o întind până când am atins ceva neted şi rotund. Apoi două degete îmi alunecară într-o adâncitură care în mod aproape sigur era o orbită. Şi deoarece ştiam sigur că Jack zdrobise craniul Adrianei...

Totul se sfârşeşte cât de bine posibil în capătul ăsta alinsulei, i-am spus lui Nan Melda. Iar ăsta nu-i un mormânt potrivit, dar s-ar putea să nu mai stai mult timp aici, draga mea.

– Pot să păstrez brăţările tale? S-ar putea să mai avem ceva de făcut. Da. Mă temeam că mă mai aşteaptă ceva.

– Edgar? Wireman părea îngrijorat. Cu cine vorbeşti?

– Cu cea care a reuşit într-adevăr s-o oprească, am spus.

Şi pentru că cea care reuşise într-adevăr să o oprească

nu-mi spuse că-şi vrea brăţările înapoi, le-am păstrat pe mână şi am început lenta şi dureroasa operaţiune de a mă

ridica în picioare. Fragmente de os şi cioburi de ceramică

acoperite de muşchi căzură într-o ploaie în jurul picioarelor mele. Genunchiul meu stâng - cel sănătos - părea umflat şi pantalonii rupţi păreau neîncăpători. Capul îmi pulsa şi pieptul îmi ardea. Scara părea înaltă de cel puţin un kilometru, însă reuşeam să văd contururile întunecate ale lui Jack şi Wireman aplecate peste marginea rezervorului, aşteptând să mă prindă după ce - dacă - izbuteam să ajung destul de aproape de ei.

Mi-am spus: În noaptea asta luna e în al treilea pătrar şi n-o voi putea vedea decât după ce voi ieşi din groapa asta.

Aşa că m-am pus pe treabă.

XIII

Luna se înălţase mare şi galbenă deasupra liniei orizontului, spre est, aruncându-şi strălucirea peste jungla luxuriantă care domina capătul sudic al insulei şi poleind latura estică a conacului ruinat al lui John Eastlake, unde acesta trăise cândva împreună cu menajera şi cu cele şase fiice ale sale - destul de fericit, bănuiam, înainte ca Libbit să

cadă din şaretă şi totul să se schimbe.

Poleia de asemenea şi scheletul bătrân, incrustat cu corali, care zăcea pe salteaua de lujeri culcaţi la pământ pe care Jack şi Wireman îi smulseseră pentru a elibera capacul rezervorului. Uitându-mă la rămăşiţele pământeşti ale lui Emery Paulson, îmi veni în gând un citat din Shakespeare învăţat la liceu şi l-am rostit cu voce tare:

– Tatăl tău e-n fund de mare... ochii lui, mărgăritare. 16

16 Din Furtuna, actul 1, scena 2 - traducerea îi aparţine lui Leon Leviţchi (n. tr.).

Jack se cutremură violent, de parcă l-ar fi lovit un vânt aprig şi umed. Chiar se luă în braţe. De data aceasta înţelese fără explicaţii suplimentare.

Wireman se aplecă şi luă un braţ subţire şi moale. Acesta se rupse în trei fără sunet. Emery Paulson stătuse în caldo largo mult, mult timp. Din harpa coastelor sale infectate de scoici se iţea un harpon. Wireman îl recupera, fiind nevoit pentru asta să-i smulgă vârful din pământ.

– Cum le-ai ţinut la depărtare pe Gemenele Iadului cu pistolul subacvatic descărcat? am întrebat.

Wireman mânui harponul ca pe un pumnal. Jack aprobă

din cap.

– Da. Am luat şi eu unul de la cureaua lui şi am procedat la fel. Nu ştiu însă cât de mult timp am fi rezistat... erau ca nişte câini turbaţi.

Wireman puse înapoi la centură harponul cu vârf de argint pe care îl folosise împotriva lui Emery.

– Apropo de timp, ar trebui să ne gândim la un alt recipient pentru noua ta păpuşă. Tu ce spui, Edgar?

Avea dreptate. Oricât m-aş fi străduit, nu reuşeam să mi-o imaginez pe Perse petrecând următorii optzeci de ani în burduful unei lanterne Garrity. Mă întrebam deja cât de subţire este peretele care separă locul pentru baterii de cel al lentilei. Iar piatra care căzuse de pe peretele rezervorului şi crăpase butoiaşul cu Whisky de Masă - oare fusese un accident... sau o victorie finală a minţii asupra materiei după ani întregi de muncă asiduă? Felul în care Perse săpase în peretele celulei cu o coadă ascuţită de lingură?

În orice caz, lanterna îşi îndeplinise misiunea. Domnul să

binecuvânteze mintea practică a lui Jack Cantori. Nu - asta era prea ieftin. Domnul să-l binecuvânteze pe Jack.

– În Sarasota este un argintar, spuse Wireman. Mexicano muy talentoso.

Domnişoara Eastlake are - avea - câteva piese lucrate de el. Pun pariu că i-aş putea comanda să facă un tub ermetic închis destul de mare cât să încapă lanterna în el. În felul

ăsta am avea ceea ce companiile de asigurări şi arbitrii de fotbal numesc acoperire dublă. Probabil că ar costa multişor, dar ce dacă? Odată depăşite hopurile autentificării testamentare, o să fiu un om extrem de bogat. Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap cu asta, muchacho.

– La loteria, am spus fără să gândesc.

– Si, zise el. La afurisita de loteria. Vino, Jack. Ajută-mă să-l răstorn pe Emery în rezervor.

Jack făcu o grimasă.

– Bine, dar... aş prefera să nu-l ating.

– Te ajut eu cu Emery, m-am oferit. Tu ţine lanterna.

Wireman, la treabă, împreună l-am rostogolit pe Emery în groapă, apoi am aruncat înăuntru şi bucăţile care se rupseseră din el - sau atâtea câte am reuşit să găsim. Încă

îmi amintesc rânjetul lui împietrit de corali când s-a prăvălit în întuneric pentru a-şi întâlni mireasa. Şi uneori, desigur, îl visez. În visele acestea îi aud pe Adie şi Em cum mă strigă

din întuneric, întrebându-mă dacă nu vreau să cobor şi să

stau alături de ei. Şi uneori în visele astea vreau. Uneori mă

arunc în gâtlejul acela întunecat şi urât mirositor doar ca să

pun capăt amintirilor mele.

Astea sunt visele din care mă trezesc strigând şi lovind întunericul cu o mână care nu mai există.