– E destul de plauzibil, zise Wireman. Într-un fel, e o idee copilărească.
– Nu înţeleg cum de s-a putut ascunde de Perse, spuse Jack. Adică...
O copiliţă?
– Nici eu nu ştiu, am admis.
– În orice caz, n-a funcţionat, zise Wireman.
– Nu. N-a funcţionat. Cred că a făcut desenul şi sunt sigur că l-a făcut în creion, şi cred că după ce l-a terminat, l-a şters complet. Probabil că asta ar fi ucis o fiinţă umană, aşa cum eu l-am ucis pe Candy Brown, dar Perse nu era o fiinţă
omenească. A reuşit doar s-o înfurie şi s-a răzbunat pe Elizabeth luând gemenele, pe care ea le idolatriza. Tessie şi Laura nu s-au dus pe potecă spre Shade Beach ca să caute alte comori. Au fost împinse într-acolo. Au ajuns în apă şi pierdute au fost.
– Doar că nu pe veci, spuse Wireman şi ştiam că se gândeşte la anumite urme de picioare mici. Ca să nu mai pomenesc de arătarea care fusese în bucătăria mea.
– Nu, am aprobat. Nu pe veci.
Vântul suflă din nou, de data aceasta destul de tare încât să facă ceva să se lovească puternic de latura dinspre golf a casei. Am tresărit tustrei.
– Cum a pus stăpânire pe Emery Paulson ăsta? întrebă
Jack.
– Nu ştiu, am răspuns.
– Şi Adriana, spuse Wireman. Perse a prins-o şi pe ea?
– Nu ştiu, am zis. Poate. Cu reticenţă, am adăugat: Probabil.
– Noi n-am văzut-o pe Adriana, spuse Wireman. Asta e sigur.
– Nu încă, am răspuns.
– Dar fetiţele s-au înecat, interveni Jack. De parcă ar fi vrut să clarifice lucrurile. Perse, arătarea asta, le-a ademenit în apă. Sau aşa ceva.
– Da, am spus. Sau aşa ceva.
– Dar apoi s-a organizat o misiune de căutare. Cu participarea unor străini.
– A fost musai, Jack, zise Wireman. Oamenii ştiau că fetele au dispărut. Shannington, înainte de alţii.
– Ştiu asta, spuse Jack. Asta încerc să spun. Deci, Elizabeth şi tatăl ei şi menajera au tăcut mâlc?
– Ce alternativă aveau? am întrebat. Ţi-l imaginezi pe John Eastlake spunând în faţa a patruzeci sau cincizeci de voluntari: „Bau-baul mi-a luat fiicele, căutaţi bau-baul“? E
posibil ca el să nici nu fi ştiut. Deşi trebuie să fi aflat la un moment dat.
Mă gândeam la desenul cu el strigând. Strigând şi sângerând.
– Sunt de acord că nu aveau de ales, zise Wireman. Eu vreau să ştiu ce s-a întâmplat după ce s-au încheiat căutările. Înainte să moară, domnişoara Eastlake a spus ceva cum că trebuie s-o cufundăm înapoi în somn. Se referea la Perse? Şi dacă da, cum funcţionează aşa ceva?
Am clătinat din cap.
– N-am habar.
– De ce n-ai habar?
– Pentru că restul răspunsurilor se află în partea dinspre sud a insulei, am spus. La ceea ce a mai rămas din
originalul Heron's Roost. Şi cred că tot acolo se află şi Perse.
– Prea bine, atunci, făcu Wireman. Asta înseamnă că dacă
nu vrem să părăsim Duma în cea mai mare grabă, trebuie să mergem acolo.
– Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Tom, nici nu avem de ales, am spus. Am vândut multe tablouri şi băieţii de la Scoto n-or să le ţină la păstrare la infinit.
– Răscumpără-le, făcu Jack şi ridică din umeri.
Nu că eu, unul, nu m-aş fi gândit deja la varianta asta.
Wireman clătină din cap.
– Mulţi cumpărători nu vor vrea să le vândă, nici chiar la preţ dublu. Şi o poveste ca asta nu i-ar convinge de contrariu.
La aceasta, nimeni nu spuse nimic.
– Dar ea nu-i la fel de puternică pe timp de zi, am spus.
