– Lipseşte o treaptă, am spus. Dacă nu vrei să-ţi afli sfârşitul aici jos, ai mare grijă.

– Nu pot să mor în noaptea asta, zise el cu o voce subţire şi tremurată, despre care n-aş fi spus niciodată că-i aparţine. Mâine am întâlnire cu o fată.

– Felicitări.

– Mer...

Rată treapta. Scara se mişcă. Un moment am fost sigur că

va cădea peste mine şi peste lanterna ridicată în aer. Apa avea să se scurgă, ea avea să se scurgă şi tot efortul nostru ar fi fost de pomană.

– Ce se întâmplă? strigă „Wireman deasupra noastră. Ce mama dracului se întâmpla?

Jack se rezemă de perete, ţinându-se cu o mână de o bucată de coral pe care din întâmplare o găsise în ultima, crucială secundă. Am văzut cum i-a căzut un picior, ca un piston, pe următoarea treaptă intactă şi s-a auzit un zgomot zdravăn de sfâşiere.

– Mamă, şopti el. Mamă-mamă, fir-ai să fii!

– Ce se-ntâmplă? aproape că răcni Wireman.

– Jack Cantori şi-a rupt turul pantalonilor, am spus. Acum, taci un minut. Jack, aproape că ai ajuns. Ea e în lanternă, dar nu am decât o mână şi nu pot să iau capacul. Trebuie să cobori şi să-l găseşti. Nu-mi pasă dacă mă calci, numai să nu răstorni lanterna. Bine?

– B-bine. Isuse, Edgar, am crezut c-o să mă dau de-a berbeleacul.

– Şi eu la fel. Coboară, acum. Dar încet.

Coborî, călcând mai întâi pe coapsa mea - mă duru - apoi punând piciorul pe un flacon gol de Evian. Acesta se crăpă.

După aia calcă pe ceva care se frânse cu un pocnet umed, ca o petardă oarbă.

– Edgar, ce a fost asta? Părea în pragul lacrimilor. Ce...

– Nimic.

Eram aproape sigur că fusese craniul lui Adie. Şoldul lui se Iovi de lanternă. Apa rece mă stropi pe încheietura mâinii.

În tubul de metal al lanternei, ceva se întoarse, lovindu-se de pereţi. În mintea mea, un teribil ochi negru-verzui -

culoarea apei la o adâncime dincolo de care nu mai răzbate nici-o lumină - se întoarse şi el. Îmi scrută cele mai ascunse gânduri, în locul unde mânia depăşeşte furia şi devine instinct criminal. Scrută toate acestea... apoi muşcă. Aşa cum o femeie ar muşca o prună. N-o să uit niciodată

senzaţia.

– Ai grijă, Jack, e strâmt locul. Ca un submarin pentru pitici. Fii cât de grijuliu poţi.

– Mă cam pierd cu firea, şefu'. Mă ia puţin cu claustrofobie.

– Inspiră adânc. O să reuşeşti. O să ieşim imediat. Ai chibrituri la tine?

Nu avea. Nici măcar brichetă nu avea. N-o fi avut Jack nimic împotrivă să bea şase beri într-o seară de sâmbătă, dar plămânii nu şi-i afuma. Astfel stând lucrurile, urmară

câteva minute lungi, de coşmar - Wireman spune că nu mai mult de patru, dar mie mi s-au părut treizeci, cel puţin treizeci - în care Jack se lăsă în genunchi, pipăi printre oase, se ridică, se mişcă puţin, se lăsă iar în genunchi, pipăi din nou. Mie, braţul începea să-mi obosească. Mâna îmi amorţea. Continua să-mi curgă sânge din rănile de la piept, fie pentru că sângele se coagula greu, fie pentru că nu se coagula deloc. Dar mâna mă îngrijora cel mai tare. Îmi pierdusem toată sensibilitatea şi-n scurt timp am început să

cred că nu mai ţin lanterna în ea, pentru că nu o puteam vedea şi nici nu mai simţeam că-mi atinge pielea. Senzaţia de greutate din mână fusese înghiţită de pulsaţia grea a muşchilor. Trebui să mă opun impulsului de a lovi cu lanterna în pereţii rezervorului ca să mă asigur că încă este acolo, deşi ştiam că dacă fac asta, o puteam scăpa. Am început să cred că, inevitabil, capacul se pierduse în labirintul de oase şi aşchii de os, şi că Jack nu-l va găsi niciodată pe întuneric.

– Ce se întâmplă? strigă Wireman.

– Încă puţin! i-am răspuns. Mi se scurse sânge în ochiul stâng, mă înţepă şi l-am îndepărtat clipind. Am încercat să

mă gândesc la Illy, If-So-Girl a mea, şi am fost îngrozit să

descopăr că nu-mi amintesc chipul ei. Merge încet, e anevoios, dar o rezolvăm noi.

– Poftim?

– Anevoios! E anevoios, ne dă de furcă! Futu-i, eşti surd, Wireman? Oare lanterna se înclina? Mă temeam că da. Mi se putea scurge apă pe mână şi eu nici să nu simt, atât eram de amorţit. Dar dacă lanterna nu se înclina şi eu încercam s-o îndrept, mai mult rău făceam.

Dacă se scurge apa, în câteva secunde va fi cu capul lasuprafaţă. Şi atunci se va sfârşi totul. Ştii asta, nu?

Ştiam. Am stat pe întuneric cu braţul ridicat, înspăimântat să iau o iniţiativă. Sângerând şi aşteptând. Timpul fusese anulat şi memoria mea era o fantomă.

– Uite-I, zise Jack într-un târziu. E blocat în coastele cuiva.

Stai... l-am luat.

– Slavă Domnului, am spus. Mulţumescu-i lui Cristos.

Îl vedeam înaintea mea, o siluetă vagă cu un genunchi între picioarele mele incomod îndoite, înfipt în rămăşiţele împrăştiate ale oaselor care făcuseră cândva parte din fiica cea mare a lui John Eastlake. I-am întins lanterna.

– Pune-i capacul. Dar uşor, pentru că n-o mai pot ţine mult timp dreaptă.

– Din fericire, spuse el, eu am două mâini.

Puse una peste mâna mea, ţinând în loc lanterna plină cu apă şi începând să-i înfileteze capacul la loc. Se opri doar o dată, ca să mă întrebe de ce plâng.

– De uşurare, am spus. Dă-i drumul. Termină. Grăbeşte-te.

După ce termină, am luat lanterna de la el. Nu era la fel de grea ca atunci când fusese plină cu baterii, dar mie nu-mi păsa de asta. Ce-mi păsa mie era să mă asigur că e bine înfiletat capacul. Aşa părea. I-am spus lui Jack să-i ceară lui Wireman s-o verifice din nou după ce va ajunge sus.

– Sigur, spuse el.

– Şi încearcă să nu mai rupi alte trepte. O să am nevoie de toate.

– După ce o să treci de aia ruptă, Edgar, te tragem noi până sus.

– Bine. Şi n-o să spun nimănui că ţi-ai rupt pantalonii în fund.

La aceasta, Jack chiar râse. Am urmărit silueta lui întunecată cum urcă scara, făcând un pas mare pentru a trece peste treapta ruptă. Am avut un moment de îndoială

însoţită de o teribilă viziune în care mâini minuscule de porţelan deşurubau capacul lanternei dinăuntru - da, chiar dacă eram sigur că apa dulce o imobilizase - dar Jack nu strigă şi nici nu se prăvăli înapoi în rezervor, şi momentul acela neplăcut trecu. Deasupra capului meu era un cerc de întuneric mai palid şi, în cele din urmă, tânărul ajunse la el.