Am băut nişte apă şi m-am forţat să revin la chestiunea de pe tapet.
– A început să experimenteze. A trecut de la creioane la desenul cu degetele, apoi la acuarele într-un interval - cred
- de câteva săptămâni. Plus, unele dintre desenele din coşuleţul de picnic au fost făcute cu stiloul, şi sunt mai mult decât sigur că unele au fost făcute cu vopsele de perete, lucru pe care am avut de gând să-l încerc şi eu. Dau un efect special când se usucă...
– Lasă asta pentru cursul de tehnică artistică, muchacho, îmi închise gura Wireman.
– Da. Da. Am mai băut nişte apă. Mă întorceam încet pe drumul cel bun. A început să experimenteze şi alte forme de exprimare artistică, dacă aşa se spune. Şi cred că aşa se spune. Cretă pe cărămidă. Desene în nisip pe plajă. Într-o zi a pictat faţa lui Tessie cu îngheţată topită pe tejgheaua din bucătărie.
Jack stătea aplecat în faţă, cu mâinile strânse între coapsele sale musculoase, încruntat.
– Edgar... nu inventezi asta pe moment? Ai văzut totul?
– Într-un fel. Uneori chiar am văzut. Alteori a fost mai mult ca... o undă care a ieşit din desenele ei, şi din faptul că am folosit creioanele ei.
– Dar tu ştii că e adevărat.
– Ştiu.
– Nu-i păsa dacă desenele rezistă peste timp sau nu?
întrebă Wireman.
– Nu. Conta mai mult să le facă. A experimentat tehnici noi, după care a început să experimenteze cu realitatea. Să
o modifice. Şi atunci a auzit-o Perse, cred, când a început să manipuleze realitatea. A auzit-o şi s-a trezit. S-a trezit şi a început s-o cheme.
– Perse a fost printre celelalte nimicuri pe care le-a găsit Eastlake, nu? întrebă Wireman.
– Elizabeth a crezut că este o păpuşă. Cea mai frumoasă
păpuşă din lume. Dar nu se puteau întâlni până ce ea nu era destul de puternică.
– Despre care ea vorbeşti? întrebă Jack. Despre Perse sau despre fetiţă?
– Probabil despre amândouă. Elizabeth era doar o copilă.
Iar Perse... Perse dormise foarte mult timp. Dormise sub nisip, la cinci stânjeni dedesubt.
– Foarte poetic, zise Jack, dar nu înţeleg prea bine despre ce vorbeşti.
– Nici eu, am recunoscut. Pentru că pe ea nu o văd. Dacă
Elizabeth a făcut desene cu Perse, le-a distrus. Mi se pare sugestiv că, la bătrâneţe, s-a apucat să colecţioneze figurine de porţelan, dar poate că asta-i doar o coincidenţă.
Ceea ce ştiu este că Perse a stabilit o linie de comunicare cu copila, mai întâi prin intermediul desenelor ei, apoi prin intermediul lui Noveen, cea care până în clipa aceea fusese păpuşa ei preferată. Şi Perse a instituit un soi de... ei, bine, program de exerciţii. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. A convins-o pe Elizabeth să deseneze lucruri care aveau să se petreacă în lumea reală.
– Asta înseamnă că acelaşi lucru l-a făcut şi cu tine, spuse Jack. Candy Brown.
– Şi ochiul meu, zise Wireman. Să nu uităm ochiul meu vindecat.
– Mi-ar plăcea să cred că asta mi s-a datorat mie, am zis...
dar aşa să fi fost? Au fost însă şi alte lucruri. Lucruri mărunte, în mare parte... folosind tablourile mele ca un glob de cristal...
M-am întrerupt. Nu prea simţeam dorinţa de a continua pe direcţia aceea, pentru că drumul acela ducea înapoi la Tom.
Tom despre care crezusem că-şi revenise.
– Spune-ne ce ai mai aflat din desenele ei, mă îndemnă
Wireman.
– Bine. Să începem cu uraganul acela din afara sezonului.
Elizabeth a fost cea care l-a chemat, probabil cu ajutor din partea lui Perse.
– Tu-ţi baţi joc de mine? zise Jack.
– Perse i-a spus lui Elizabeth unde se află resturile epavei şi Elizabeth i-a spus tatălui ei. Printre celelalte lucruri era o... să spunem că era o figurină de porţelan, înaltă poate de treizeci de centimetri, întruchipând o femeie frumoasă. Da, vedeam asta bine. Nu detaliile, dar figurina, da. Şi perlele goale, fără pupile, care erau ochii ei. Acela a fost premiul lui Elizabeth, dreptul celui ce găseşte, şi odată scoasă din apă, s-a apucat într-adevăr de treabă. Jack vorbi foarte încet.
– Care să fi fost originea unui atare lucru, Edgar?
Pe buze îmi veniră nişte cuvinte ieşite cine ştie de unde, dar în mod sigur neaparţinându-mi mie: Erau zei bătrâni în zilele acelea; regi şi regine erau. Nu le-am rostit. Nu voiam să le aud, nici chiar în camera aceea bine luminată, aşa că
am clătinat doar din cap.
– Nu ştiu. Şi nu ştiu ce drapel arbora corabia aceea când a fost împinsă încoace, spărgându-şi carena în vârful recifului Kitt şi pierzându-şi o parte din încărcătură. Nu ştiu nimic absolut sigur... dar cred că Perse are o corabie numai a ei şi, odată eliberată de sub apă şi alipită definitiv de mintea de copil a lui Elizabeth Eastlake, a putut s-o cheme.
