– Şefu', eşti teafăr?

Îmi curgea sânge de la scalp - îl simţeam cum îmi şiroieşte cald pe faţă - dar credeam că sunt teafăr; în mod sigur trecusem prin lucruri mai rele în Ţinutul celor O Mie de Lacuri. Iar scara, chiar dacă înclinată, era încă în picioare.

M-am uitat în dreapta şi am văzut butoiaşul cu Whisky de

Masă, acoperit şi el cu muşchi, pentru care bătuserăm atâta drum. Acum, în loc de una, pe el erau două broscuţe. Mă

văzură că le privesc şi-mi săriră în faţă, cu ochii holbaţi, cu gura căscată. Nu mă îndoiam deloc că Perse şi-ar fi dorit ca ele să aibă dinţi, ca uriaşul lui Elizabeth. A, zilele bune de demult!

– Sunt teafăr, am spus, alungând broscuţele şi opintindu-mă să mă ridic în şezut. Sub mine şi de jur împrejurul meu se rupseră oase. Doar că... nu.

Nu se rupseră. Erau prea vechi şi umede ca să se rupă.

Mai întâi se îndoiră, apoi pocniră. Trimite apa jos. Poţi s-o arunci cu rucsac cu tot, încearcă numai să nu mă loveşti cu el în cap.

M-am uitat la Nan Melda.

O să-ţi iau brăţările de argint, i-am spus, dar ăsta nu e furt. Dacă eşti undeva prin apropiere şi poţi să vezi ce fac, sper că-l vei considera un împrumut. Un fel de predare a ştafetei.

Le-am scos de pe rămăşiţele ei pământeşti şi mi le-am strecurat pe mâna stângă, ridicând braţul şi lăsând gravitaţia să le aducă la punctul de strângere. Deasupra mea, Jack îşi vârâse capul în rezervor.

– Păzea, Edgar!

Rucsacul sosi. Unul dintre oasele pe care le frânsesem în căderea mea străpunse plasticul şi din el începu să curgă

apă. Am urlat de spaimă şi furie, am deschis rucsacul, m-am uitat înăuntru. Doar un singur flacon fusese perforat.

Celelalte două erau încă întregi. M-am întors spre butoiaşul ceramic acoperit de muşchi, am strecurat mâna în stratul de mâl de sub el şi l-am desprins. Nu voia să vină, dar fiinţa dinăuntru îmi luase fiica şi eram hotărât s-o am. În cele din urmă, butoiaşul se rostogoli spre mine şi, făcând asta, o bucată măricică de coral alunecă de cealaltă parte a lui şi bufni pe fundul mocirlos al rezervorului.

Am îndreptat lanterna în butoiaş. Latura care fusese cu faţa la perete era acoperită doar de un strat subţire de

muşchi şi puteam să văd scoţianul în kilt cu un picior ridicat în spate, executând un dans. Am mai văzut şi o crăpătură în zigzag care brăzda latura curbată a butoiaşului. Bucata aceea de coral o făcuse când căzuse de pe perete. Apa de piscină cu care Libbit umpluse butoiaşul în 1927 începuse să se scurgă din momentul în care bucata îl lovise, iar acum era aproape uscat.

Auzeam ceva zăngănind înăuntru.

Te omor dacă nu te opreşti, dar dacă te opreşti, te las să

pleci. Pe tine şi pe prietenii tăi.

Am simţit buzele cum mi se întind într-un rânjet. Şi oare nu un rânjet asemănător văzuse Pam când o strânsesem cu mâna de gât? Sigur că da.

– N-ar fi trebuit să-mi ucizi fiica.

Opreşte-te acum, altfel o iau şi pe cealaltă.

Wireman strigă spre mine şi disperarea din vocea lui era clară.

– Tocmai a răsărit Venus, amigo. O iau ca pe un semn rău.

Şedeam sprijinit de un perete jilav, coralii împungându-mă

în spate şi oasele înghiontindu-mă în coaste. Aveam puţin spaţiu de mişcare şi, într-o altă lume, şoldul îmi pulsa ameninţător - nu striga încă, dar nici mult nu mai era.

Habar nu aveam cum aş fi reuşit să urc scara înapoi în condiţiile date, însă eram prea furios ca să-mi fac griji pentru asta.

– Iartă-mă, Prăjiturică, i-am murmurat lui Adie şi am îndesat dosul lanternei în gura ei osoasă. Apoi am luat butoiaşul de ceramică în ambele mâini... pentru că ambele mâini erau acolo. Am îndoit piciorul sănătos, înfigând călcâiul bocancului în oase şi mâl, am ridicat butoiaşul în raza prăfoasă de lumină şi l-am coborât peste genunchiul ridicat. Se crăpă din nou, eliberând un mic potop de apă

noroioasă, dar nu se sparse.

Perse strigă înăuntrul lui şi am simţit că începe să-mi sângereze nasul. Şi lumina lanternei se schimbă. Se făcu roşie. În strălucirea aceea stacojie, craniile lui Adie Paulson

şi Nan Melda se căscau şi rânjeau la mine. M-am uitat la pereţii acoperiţi de muşchi ai acelui gâtlej mizer în care coborâsem de bunăvoie şi nesilit de nimeni şi am văzut alte feţe: a lui Pam... a lui Mary Ire, schimonosită de furie în timp ce cobora mânerul pistolului în capul lui Ilse... al lui Kamen, plin de o surpriză terminală în timp ce cădea răpus de acel fulgerător atac de cord... al lui Tom, răsucind volanul maşinii pentru a o izbi de un parapet de ciment cu o sută de kilometri la oră.

Mai rău ca orice, am văzut-o pe Monica Goldstein strigând Mi-ai omorât căţeluşul!

– Edgar, ce se întâmplă?

Vocea era a lui Jack, la o mie de kilometri depărtare.

M-am gândit la Shark Puppy din The Bone, cântând „Dig“.

M-am gândit la ziua când i-am spus lui Tom: Omul acela a murit în camioneta lui.

Atunci, pune-mă în buzunar şi o să mergem împreună, spuse ea. O să navigam împreună în adevărata cealaltă

viaţă a ta, şi toate oraşele lumii îţi vor fi la picioare. O să

trăieşti mult... pot aranja asta... şi vei fi artistul epocii. Tevor pune alături de Goya. Alături de Leonardo.

– Edgar? Se simţea panică în vocea lui Wireman. Vin oameni dinspre plajă. Cred că i-am auzit. Nu-i a bună, muchacho.

Nu ai nevoie de ei. Noi nu avem nevoie de ei. Nu sunt decât... decât un echipaj.

Nu sunt decât un echipaj. La aceasta, furia coborî peste mine chiar în timp ce mâna dreaptă începea din nou să

dispară. Dar înainte să se volatilizeze cu totul... înainte să

pierd priza asupra furiei ori asupra afurisitului ăluia de butoiaş crăpat...

– Bagă-ţi-o-n prieten, târfă proastă ce eşti, am spus şi am ridicat iar butoiaşul deasupra genunchiului care-mi pulsa.

Bagă-ţi-o-n amic. L-am avântat asupra rotulei cât de tare am putut. Am simţit durere, dar mai slabă decât mă aştep-

tasem... şi în cele din urmă, aşa se întâmplă de obicei, nu credeţi? Bagă-ţi-o-n colega, futu-i mama ei.

Butoiaşul nu se sparse; deja crăpat, pur şi simplu explodă, umplându-mi jeanşii de o umezeală vâscoasă, de la cele trei sau patru degete de apă care încă se mai afla înăuntru.

Şi o figurină mică de porţelan se prăvăli jos: o femeie înfăşurată într-o mantie cu glugă. Mâna care strângea marginile mantiei la nivelul gâtului nu era deloc o mână, ci o gheară. Am cules-o de pe jos. Nu aveam timp s-o studiez -