– Nu vreau să-ţi afectez mândria de sine, am spus, dar nu cred că eşti tocmai o prioritate pentru persoana sau lucrul care dirijează opereta asta.
Jack se uita la urma roşie şi îngustă de la încheietura mea.
– Edgar, acolo te-a... Am aprobat din cap.
– Futu-i, făcu el pe o voce joasă.
– Ai aflat ce se petrece aici? mă întrebă Wireman. Dacă ea a trimis arătarea aia după tine, probabil crede că ai aflat sau că eşti pe punctul de a afla.
– Cred că nimeni n-o să afle vreodată toată povestea, am spus, dar ştiu cine era arătarea aia când era în viaţă.
– Cine? Jack mă privea cu ochii larg căscaţi. Stăteam în bucătărie şi Jack încă ţinea sfeşnicul în mână. Acum îl puse deoparte pe tejghea.
– Emery Paulson. Soţul Adrianei Eastlake. S-au întors amândoi din Atlanta ca să ajute la căutarea lui Tessie şi a
Laurei, asta e adevărat, însă după aceea n-au mai plecat de pe Duma Key. A avut Perse grijă de asta.
X
Ne-am dus în salonul în care făcusem cunoştinţă cu Elizabeth Eastlake. Masa lungă şi joasă era tot acolo, dar acum era goală. Suprafaţa ei lustruită mă lovi ca o farsă
perfectă a vieţii.
– Unde sunt? l-am întrebat pe Wireman. Unde sunt porţelanurile? Unde este Oraşul?
– Am pus totul în cutii şi le-am dus în bucătăria de vară, răspunse el, arătând cu degetul spre un loc imprecis. Fără
vreun motiv anume, doar că... doar că nu puteam...
Muchacho, nu vrei nişte ceai verde? Sau o bere?
Am cerut apă. Jack spuse că acceptă o bere, dacă nu aveam nimic împotrivă. Wireman plecă să aducă băuturile.
Ajunse doar până în hol, apoi începu să plângă. Erau hohote ample, zgomotoase, de genul celor pe care nu le poţi reţine oricât de tare ai încerca.
Eu şi Jack ne-am privit reciproc, apoi am întors ochii în altă
parte. N-am scos niciun cuvânt.
XI
Lipsi mai mult decât îţi ia în mod normal să aduci două
cutii de bere şi un pahar cu apă, dar când se întoarse, îşi recăpătase stăpânirea de sine.
– Scuze, spuse el. Nu mi se întâmplă des să pierd pe cineva iubit şi să pocnesc un vampir în faţă cu un sfeşnic, ambele în aceeaşi săptămână. De obicei, e ori una, ori alta.
Ridică din umeri într-o încercare de a-şi arăta indiferenţa.
Nu-i reuşi, dar nu puteam să nu-i apreciez încercarea.
– Nu există vampiri, am spus.
– Atunci ce sunt? întrebă el. Explică-te.
– Îţi pot spune doar ceea ce mi-au spus desenele. Trebuie să ţii mine că, indiferent cât de talentată o fi fost ea, tot un copil era. Am ezitat, apoi am clătinat din cap. Nici măcar atât. Era de-a dreptul o copiliţă. Perse era... Presupun că
s-ar spune că Perse era spiritul ei călăuzitor.
Wireman îşi desfăcu berea, sorbi din ea, apoi se lăsă în faţă.
– Dar tu? Perse e şi spiritul tău călăuzitor? A amplificat şi ceea ce faci tu?
– Sigur că da, am spus. Mi-a pus la încercare limitele capacităţii mele şi le-a extins - sunt sigur că despre asta a fost vorba în cazul lui Candy Brown. Şi-mi alege subiectele.
Despre asta a fost vorba în tablourile Fata şi corabia.
– Şi celelalte lucrări ale tale? întrebă Jack.
– Sunt în mare parte ale mele, cred. Dar o parte... M-am oprit, luminat brusc de o idee teribilă. Am pus paharul deoparte şi aproape că l-am răsturnat. O, Cristoase!
– Ce? întrebă Wireman. Pentru Dumnezeu, ce?
– Trebuie să-ţi aduci carneţelul roşu cu numere de telefon.
Chiar acum.
Se duse şi-l aduse, apoi îmi dădu telefonul fără fir. Am rămas o vreme cu el în poală, nesigur pe cine să sun mai întâi. Apoi am ştiut. Însă există o regulă a vieţii moderne şi mai tare bătută în cuie decât aceea care spune că un poliţist nu e niciodată prin preajmă atunci când ai nevoie de el: când ai mare nevoie de o fiinţă umană, întotdeauna îţi răspunde robotul.
