– Arătarea care a fost în casa ta.

– Da.

Îşi mută degetul.

– Şi acelea sunt Tessie şi Laura?

– Tessie şi Lo-Lo. Da.

– Ele... ce-au făcut? L-au ademenit? Ca nişte sirene într-un vechi basm grecesc?

– Da.

– Asta chiar s-a întâmplat, spuse Jack. Ca şi când ar fi vrut să dea sens lucrurilor.

– Chiar s-a întâmplat, am aprobat. Nu vă îndoiţi niciodată

de forţa ei.

Wireman se uită spre soare, acum mai aproape de orizont ca oricând. Dâra pe care o arunca peste apă începuse în sfârşit să-şi schimbe culoarea.

– Atunci încheie povestea, muchacho, cât de repede poţi.

Ca să ne facem treaba şi să plecăm naibii de aici.

– Oricum, nu mai am multe să vă spun, l-am liniştit. Am frunzărit câteva desene care nu erau decât vagi schiţe.

Adevărata eroină a fost Nan Melda, iar noi nici măcar nu-i ştim numele de familie.

Le-am arătat unul dintre desenele neterminate: Nan Melda, recognoscibilă datorită năframei de pe cap şi unei tuşe superficiale de culoare care-i brăzda fruntea şi un obraz, vorbind cu o femeie tânără în holul principal. Noveen era aşezată alături, pe o masă schiţată din doar şase sau opt linii unite de un oval.

– Iat-o aici, spunându-i Adrianei o minciună sfruntată

despre Emery, după ce el s-a depărat. Că a fost chemat pe neaşteptate înapoi în Atlanta? Că s-a dus în Tampa după un cadou-surpriză de nuntă? Nu ştiu. Orice, pentru a o ţine pe Adie în casă ori cel puţin în apropierea ei.

– Nan Melda căuta să câştige timp, spuse Jack.

– Altceva nu putea să facă. Am arătat spre jungla care înghiţise spaţiul dintre noi şi capătul nordic al insulei, o vegetaţie care nu avea ce să caute acolo - cel puţin fără

ajutorul unei echipe de horticultori care să lucreze ore suplimentare la îngrijirea ei. Nimic din astea nu erau aici în 1927, dar Elizabeth era aici şi era în culmea talentului ei creativ. Nu cred că cineva care ar fi încercat să folosească

drumul de ieşire de pe insulă ar fi avut vreo şansă să

ajungă la capătul lui. Dumnezeu ştie ce lucruri a pus-o Perse pe Elizabeth să deseneze pentru a le da viaţă de aici şi până la podul mobil.

– Adriana ar fi fost următoarea victimă? întrebă Wireman.

– Apoi John. Maria şi Hannah după ei. Pentru că Perse voia să le vină de hac tuturor, mai puţin - poate - lui Elizabeth

însăşi. Nan Melda trebuie să fi ştiut că o poate reţine pe Adie doar o zi. Dar de mai mult nu avea nevoie.

Le-am arătat alt desen. Deşi mult mai grăbit, le înfăţişa din nou pe Nan Melda şi Libbit în capătul cu apă mică al piscinei. Noveen stătea pe margine ca un braţ de cârpe plutind pe apă. Şi lângă Noveen, aşezat pe pântecele lui umflat, se afla un butoiaş ceramic cu gură lată pe care, într-un semicerc, scria MASĂ.

– Nan Melda i-a spus lui Libbit ce are de făcut. Şi i-a spus că trebuie s-o facă indiferent ce ar vedea în minte şi cât de tare i-ar striga Perse să se oprească... pentru că ea avea să

strige, a spus Nan Melda, dacă afla ce pune la cale. A zis că

n-au de ales decât să spere că Perse va afla prea târziu pentru ca asta să mai aibă vreo importanţă. Şi apoi Melda a spus...

M-am oprit. Dâra lăsată de soarele la apus era din ce în ce mai luminoasă. Trebuia să continui, dar era greu acum. Era foarte, foarte greu.

– Ce, muchacho? spuse Wireman cu blândeţe. Ce a spus?

– A spus că s-ar putea să strige şi ea. Şi Adie. Şi tăticul ei.

Dar să nu se oprească. „Nu te opri, copchilă“, a spus ea.

„Nu te opri, că altfe' totu-i dejaba.“

Din proprie voinţă, parcă, mâna mea luă creionul Venus negru din buzunar şi mâzgăli trei cuvinte sub desenul primitiv cu fata şi femeia în piscină:

nu te opri

Ochii mi se înceţoşară de lacrimi. Am lăsat creionul să

cadă între iarba de pampas şi mi-am şters lacrimile. Din câte ştiu, creionul e încă acolo unde l-am scăpat.

– Edgar, cum rămâne cu harpoanele cu vârf de argint?

întrebă Jack. N-ai spus nimic despre ele.

– N-a existat niciun nenorocit de harpon magic, am spus obosit. Trebuie să fi intrat în scenă după câţiva ani buni, când Eastlake şi Elizabeth s-au întors pe Duma Key.

Dumnezeu ştie căruia dintre ei i-a venit ideea şi, oricum, probabil că nu era întru totul sigur de ce i se părea un lucru important.

– Dar..., Jack se încruntă din nou. Dacă nu aveau harpoanele de argint în 1927... atunci cum...

– Nu aveau harpoane de argint, Jack, dar aveau apă din abundenţă.

– Tot nu înţeleg. Perse a venit din apă. Ea era făcută din apă.

Se uită la corabie, ca pentru a se asigura că încă era acolo. Era.

– Aşa-i. Dar la piscină, puterea ei scădea. Elizabeth ştia asta, dar nu înţelegea implicaţiile. Şi cum le-ar fi înţeles?

Era doar o copiliţă.

– O, futu-i, făcu Wireman. Se lovi cu palma peste frunte.