foamea. Începu să caute moduri noi de a-i ului, moduri noi de a vedea.
Şi le găsise, Domnul s-o aibă în pază.
Am desenat păsări zburând cu susul în jos şi animale călcând pe apa din piscină.
Am desenat un cal cu un zâmbet atât de mare, că-i depăşea contururile feţei. Eram încredinţat că atunci fusese momentul în care Perse intrase în cadru. Numai că...
– Numai că Libbit n-a ştiut că este Perse, am spus. Ea a crezut...
Am frunzărit înapoi prin desenele ei, aproape până la început. Până la faţa neagră şi rotundă cu gură zâmbitoare.
La prima vedere crezusem că era portretul pe care Elizabeth i-l făcuse lui Nan Melda, dar ar fi trebuit să-mi dau seama că nu este aşa - era un chip de copil, nu de femeie.
Un chip de păpuşă. Imediat, mâna mea scrise NOVEEN
lângă ea apăsând atât de tare, că vechiul creion galben-canar al lui Elizabeth se rupse la ultima linie a celui de-al doilea N. L-am aruncat la podea şi am luat altul.
Prin intermediul lui Noveen vorbise Perse la început, şi asta pentru a n-o speria pe micuţa ei copilă-geniu. Ce putea fi mai puţin înfricoşător decât o păpuşică neagră care zâmbea şi purta o năframă roşie pe cap, exact ca scumpa de Nan Melda?
Şi Elizabeth fusese oare şocată sau speriată când păpuşa începuse să vorbească? Nu cred. O fi fost ea extrem de talentată pe segmentul acela îngust, însă rămânea un copil de trei ani.
Noveen îi spuse ce să deseneze şi Elizabeth...
Am luat din nou maculatorul. Am desenat un tort pe podea. Împrăştiat pe podea. Micuţa Libbit crezuse că poza aceea fusese ideea lui Noveen, însă a lui Perse fusese,
punând la încercare puterea lui Elizabeth. Perse experimentând aşa cum experimentasem şi eu, încercând să afle cât de puternică este această nouă unealtă.
Apoi venise Alice.
Pentru că, îi şoptise păpuşa, exista o comoară şi furtuna o va scoate la iveală.
Prin urmare, nu fusese deloc un Alice. Şi nu fusese o Elizabeth, pentru că ea nu era încă Elizabeth - nici pentru familia ei, nici pentru ea însăşi. Furtuna care s-a abătut în 1927 fusese uraganul Libbit.
Pentru că lui tati i-ar fi plăcut să găsească o comoară. Şi pentru că tati trebuia să-şi ia gândul de la...
– Singură şi-a făcut patul, am spus pe o voce aspră ce nu suna ca a mea. Acum să doarmă în el.
...de la furia pe care i-o trezise Adie când fugise cu Emery, purtătorul ăla de guler de celuloid.
Da. Aşa stăteau lucrurile în capătul sudic al insulei Duma, în 1927.
L-am desenat pe John Eastlake - numai că pe fundalul cerului nu se vedeau decât înotătoarele lui şi vârful tubului de scufundare, şi o umbră sub apă. John Eastlake scufundându-se după comoară.
Scufundându-se după noua păpuşă a fiicei sale mici, deşi probabil că nu credea asta.
Lângă o înotătoare am scris DREPTUL CELUI CE GĂSEŞTE.
Imaginile mi se conturau în minte din ce în ce mai clare, de parcă ar fi aşteptat toţi aceşti ani să fie eliberate, şi m-am întrebat în treacăt dacă nu toate picturile (şi toate ustensilele folosite la crearea lor), de la acelea de pe pereţii peşterilor din Asia Centrală până la Mona Lisa, nu conţineau asemenea amintiri ascunse ale făuririi şi făuritorilor lor, codificate în tuşele lor ca ADN-ul.
Înotată şi dă din pişoare pan' ce zic io stop Am adăugat-o pe Elizabeth în desenul Tăticului Scufundător, stând în apă până la genunchii ei grăsuţi, cu Noveen strânsă la subsuoară. Libbit aproape că putea să fi
fost fata-păpuşă din desenul pe care Ilse îl ceruse drept cadou - cel pe care îl intitulasem Sfârşitul jocului.
Şi după ce a văzut toate lucrurile alea, el mă îmbrăţişează
mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează.
Am schiţat în grabă un desen mic cu John Eastlake făcând exact asta, cu masca de scafandru ridicată pe creştetul capului. Coşuleţul de picnic era alături, pe o pătură, iar pistolul cu harpon stătea pe el.
El mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează.
Deseneaz-o, şopti o voce. Desenează dreptul celui ce găseşte al lui Elizabeth. Deseneaz-o pe Perse.
Dar nu voiam. Mă temeam de ce aş putea vedea. Şi de ce efect ar putea avea asupra mea.
Dar tati? Dar John? Cât de multe ştiuse el?
Am frunzărit desenele ei până la imaginea lui John Eastlake strigând, cu sânge curgându-i din nas şi dintr-un ochi. Ştiuse destule. Probabil prea târziu, dar ştiuse.
Ce se întâmplase mai exact cu Tessie şi Lo-Lo?
Şi cu Perse, ca s-o reducă la tăcere atâţia ani?
Ce era ea, mai exact? Nu o păpuşă, măcar asta părea sigur.
Aş fi putut continua - o imagine cu Tessie şi Lo-Lo alergând pe o cărare oarecare, mână în mână, îşi cerea deja dreptul de a fi desenată - dar începeam să ies din semitransă şi eram speriat de moarte. Pe deasupra, mi se părea că ştiu destul pentru a avea un punct de pornire; Wireman mă
putea ajuta să desluşesc restul, eram aproape sigur de asta. Am închis maculatorul. Am pus jos creionul maro al fetiţei de mult dispărute - acum doar un chiştoc - şi mi-am dat seama că mi-e foame. Că sunt lihnit, de fapt. Dar genul ăsta de mahmureală nu-mi era necunoscut şi în frigider aveam mâncare din abundenţă.
