fie, în mod normal, mâinile unor fetiţe; când e suficient deaproape ca să vadă scânteierea argintie din ochii lor sticloşişi să simtă mirosul sărat, de peşte mort, care emană dinpărul lor putred, e prea târziu. Se luptă, strigătele lui debucurie şi îndemnurile de a se opune curentului submarintransformându-se întâi în ţipete de protest şi apoi în urletede groază, dar deja e mult prea târziu. Urletele oricum nudurează mult. Mâinile lor mici au devenit gheare reci care ise afundă tare în carne, trăgându-l tot mai adânc, şi apa îiumple gura, înecându-i urletele. Vede corabia pe fundalulultimelor pâlpâiri ale spuzei apusului şi - cum de n-avăzut-o înainte? Cum de n-a ştiut? - îşi dă seama că e oepavă, un vas ciumat, o corabie a morţii. Ceva îl aşteaptă

acolo, ceva înfăşurat în linţoliu, şi ar striga dacă ar putea,dar acum apa îi umple ochii şi de glezne îl apucă alte mâini,mâini care nu par a fi decât oase descărnate. O gheară îismulge pantoful, apoi îl ciupeşte de un deget... de parcă arvrea să se joace cu el „Porcuşorul acesta a mers la piaţă“ întimp ce el se îneacă. În timp ce Emery Paulson se îneacă.

19. APRILIE 1927

I

Cineva striga în întuneric. Suna ca Fă-l să nu mai urle.

Apoi s-a auzit un plesnet şi întunericul se făcu roşu-închis, mai întâi pe o parte, apoi în spate. Roşul se rostogoli spre latura din faţă a întunericului, ca un nor de sânge în apă.

– L-ai lovit prea tare, spuse cineva. Oare Jack să fi fost?

– Şefu'? Hei, şefu'!

Cineva mă scutura, deci încă aveam corp. Probabil că asta era bine. Jack mă scutura. Jack cine? Puteam ajunge la informaţie, dar trebuia să gândesc prin derivare. Numele lui semăna cu al unui tip de la Weather Channel...

Alte zgâlţâieli. Mai dure.

– Muchacho! Eşti acolo?

Am dat cu capul de ceva şi am deschis ochii. Jack Cantori stătea în genunchi în stânga mea, crispat şi speriat. În faţa mea era Wireman, în picioare, dar aplecat înainte, scuturându-mă ca pe un cocteil daiquiri. Păpuşa stătea cu faţa în jos în poala mea. Am aruncat-o în lături cu un mormăit de dezgust - o, om rău ce eşti, într-adevăr. Noveen ateriza cu un foşnet pergamentos în mormanul de viespi moarte.

Dintr-odată, locurile în care mă dusese începură să-mi revină în minte: un tur al infernului. Poteca spre Shade Beach pe care Adriana Eastlake o numea (spre furia tatălui ei) Bulevardul Beţivului. Plaja însăşi şi oribilele lucruri care se întâmplaseră acolo. Piscina. Rezervorul.

– A deschis ochii, spuse Jack. Slavă Domnului! Edgar, mă

auzi?

– Da, am spus. Aveam vocea aspră de la atâta strigat.

Voiam mâncare, dar mai întâi voiam să torn ceva pe gât în jos. Sete... Ajută cineva un frate?

Wireman îmi dădu una dintre sticlele mari de apă Evian.

Am clătinat din cap.

– Pepsi.

– Eşti sigur, muchacho? Apa ar putea fi...

– Pepsi. Cofeină.

Asta nu era singurul motiv, dar trebuia să ajungă.

Wireman puse apa înapoi şi-mi dădu un pepsi. Era călduţ, dar tot am golit jumătate de sticlă, am râgâit, apoi am mai băut. M-am uitat în jur şi mi-am văzut doar prietenii şi o porţiune de hol murdar. Asta nu era a bună. De fapt, era îngrozitor. Mâna mea - revenisem categoric la una singură -

era înţepenită şi pulsa, de parcă aş fi folosit-o fără încetare preţ de cel puţin două ore, drept pentru care... unde erau desenele? Eram îngrozit că fără desene, totul se va şterge aşa cum se întâmplă cu visele când te trezeşti. Şi-mi riscasem nu doar viaţa pentru informaţia asta. Îmi riscasem sănătatea mintală.

M-am opintit, încercând să mă ridic în picioare. Un fulger de durere îmi străbătu capul acolo unde mă lovisem cu el de perete.

– Unde-s desenele? Te rog, spune-mi că există!

– Stai liniştit, muchacho, sunt aici. Wireman păşi în lături şi-mi arătă un teanc de foi Artisan. Ai desenat ca un apucat, rupându-le din maculator pe măsură ce le terminai. Le-am cules eu şi le-am făcut teanc.

– Bine. Bun. Îmi trebuie mâncare. Mor de foame.

Şi ăsta mi se părea că este literalmente adevărul.

Jack se uită neliniştit în jur. Coridorul din faţă, care era plin de lumina după-amiezii când o luasem pe Noveen de la Jack şi căzusem printr-o gaură neagră, era acum mai slab luminat. Nu întunecat - nu încă, iar când am ridicat ochii am văzut cerul încă albastru - dar era clar că după-amiaza fie se dusese, fie era pe picior de plecare.

– Cât e ceasul? am întrebat.

– Cinci şi un sfert, răspunse Wireman. Nu fusese nevoit să

se uite la ceas, lucru care-mi arăta că fusese foarte atent la trecerea timpului. Mai sunt vreo două ore până la apus, reluă el. Mai mult sau mai puţin. Aşa că, dacă ies la iveală

doar noaptea...

– Cred că atunci ies. Mai este timp destul şi eu simt în continuare nevoia de a mânca. Putem ieşi din ruina asta.

Am terminat cu casa. S-ar putea să avem nevoie de o scară, însă.

Wireman ridică din sprâncene, dar nu întrebă nimic; spuse doar:

– Dacă există una, probabil că se află în hambar. Care, dacă tot veni vorba, pare să fi rezistat destul de bine la proba timpului.

– Ce facem cu păpuşa? întrebă Jack. Cu Noveen?

– Pune-o înapoi în cutia lui Elizabeth şi adu-o cu noi, l-am lămurit. Merită să aibă un loc la El Palacio, alături de celelalte lucruri ale lui Elizabeth.

– Care-i următoarea oprire pentru noi, Edgar? întrebă

Wireman.

– Îţi arăt eu, dar mai întâi altceva. Am arătat spre pistolul de la cureaua lui. Chestia aia-i încă încărcată, aşa-i?

– Absolut. Un încărcător nou.

– Dacă se întoarce bâtlanul, încă mai vreau să-l împuşti.

Fă-ţi o prioritate din asta.

– De ce?

– Pentru că e ea, am spus. Perse s-a folosit de el ca să ne supravegheze.

II