– Perse a spus: „Dacă mai încerci o dată să scapi de mine, gemenele vor fi doar începutul. Mai încearcă o dată şi o să-ţi iau toată familia, unul câte unul, iar pe tine o să te las la urmă.“ Nu-i aşa?

Degetele lui Jack se flexară. Capul de cârpe al lui Noveen încuviinţă încet, sus-jos.

Wireman îşi linse buzele.

– Păpuşa aia, zise el. Mai exact, a cui fantomă e?

– Nu-i nici-o fantomă aici, Wireman, am spus. Jack gemu.

– Nu ştiu ce a făcut el, amigo, dar a terminat, zise Wireman.

– Da, însă noi nu.

Am întins mâna după păpuşă - cea pe care copila-artist o luase peste tot cu ea. Şi când am făcut asta, Noveen mi-a vorbit pentru ultima dată, a vorbit cu o voce care era pe jumătate a ei şi pe jumătate a lui Jack, de parcă amândoi s-ar fi luptat să iasă la suprafaţă în acelaşi timp.

– Nu-nu, nu mâna aia. Dă mâna aia ai nevoie ca să

dăsenezi.

Aşa că am întins braţul pe care, cu şase luni în urmă, într-o altă viaţă şi-n alt univers, îl folosisem ca să ridic din stradă

câinele muribund al Monicăi Goldstein. Am folosit mâna aia ca să apuc păpuşa lui Elizabeth Eastlake şi s-o ridic de pe genunchiul lui Jack.

– Edgar? spuse acesta, îndreptându-se de spinare. Edgar, cum naiba ţi-a crescut la loc...

...braţul drept, presupun că a zis, dar nu sunt sigur; n-am auzit finalul. Eu vedeam doar ochii negri şi hăul ăla negru de gură cu margini roşii. Noveen. Câţi ani stătuse acolo în dublu întuneric - sub treaptă şi în cutia de tinichea -

aşteptând să-şi spună secretele, iar rujul nu i se ştersese deloc?

Eşti pregătit? îmi şopti ea în cap, iar vocea nu era a lui Noveen, nu era a lui Nan Melda (eram sigur de asta), nu era nici măcar a lui Elizabeth; era întru totul vocea Rebei. Eşti pregătit să desenezi, om rău ce eşti? Eşti pregătit să vezi restul? Eşti pregătit să vezi totul?

Nu eram..., dar trebuia să fac în aşa fel încât să fiu.

Pentru Ilse.

– Arată-mă desenele tale, am şoptit şi gura aceea roşie m-a înghiţit cu totul.

CUM SE FACE UN DESEN (X)

Fiţi pregătiţi să vedeţi totul. Dacă vreţi să creaţi - Domnulfie cu voi dacă vreţi, Domnul fie cu voi dacă puteţi - nuîndrăzniţi să comiteţi greşeala imorală de a vă opri lasuprafaţă. Duceţi-vă în adânc şi luaţi-vă dreptul celui cegăseşte. Faceţi-o oricât de tare doare.

Puteţi desena două fetiţe - gemene - dar oricine poateface asta. Nu vă opriţi aici doar pentru că restul este uncoşmar. Nu neglijaţi să adăugaţi că ele stau până la coapseîntr-o apă care ar trebui să le treacă peste cap. Un martor -

Emery Paulson, de pildă - ar putea vedea asta, dacă s-aruita, dar atât de mulţi oameni nu sunt pregătiţi să vadă

ceea ce se află chiar în faţa ochilor lor.

Până când devine prea târziu, desigur.

A coborât pe plajă ca să fumeze un trabuc. Poate faceasta şi pe terasa din spate sau pe verandă, dar un impulsputernic l-a îndemnat să coboare pe drumul desfundat pecare Adie îl numeşte Bulevardul Beţivului şi apoi potecamai abruptă, nisipoasă, care duce la plajă. Vocea aceea i-aspus că trabucul va avea gust mai bun acolo. Se poateaşeza pe un buştean adus de ape şi să urmărească spuzaapusului, în timp ce portocaliul se transformă în cărămiziuşi stelele se albăstresc. Golful va arăta frumos într-o astfelde lumină, îi spune vocea, chiar dacă golful a avut proastainspiraţie de a marca începutul căsniciei sale înghiţind două

dintre scumpele lui surioare.

Dar se pare că are şi altceva de văzut în afară de apus. E

o corabie în larg. E una de modă veche, o ambarcaţiunefrumoasă, cu corp zvelt şi trei catarge cu velele coborâte.

În loc să se aşeze pe buştean, merge de-a lungul plajei sprelocul unde nisipul uscat devine ud şi ferm şi tasat,minunându-se de silueta aceea ca de rândunică pe fundalul

apusului. Prin cine ştie ce truc al aerului, pare că ultimeleirizaţii roşii ale zilei răzbat drept prin carena ei.

La asta se gândeşte când se aude primul strigăt, care-irăsună în cap ca un clopoţel de argint: Emery!

Apoi se aude altul: Emery, ajutor! Curentul submarin!

Volbura!

Şi atunci le vede pe fete şi inima îi tresare. Pare să i seurce până în gât, înainte să cadă la locul ei, unde face două

salturi mici. Trabucul neaprins îi cade dintre degete.

Două fetiţe, şi arată exact la fel. Par să poarte salopeteidentice şi, chiar dacă Emery, în mod normal, n-ar aveacum să le distingă culorile în lumina slabă, le distinge: osalopetă e roşie, cu litera L în faţă; cealaltă e albastră, cu litera T.

Volbura! strigă fata cu T pe salopetă, întinzând braţele într-un gest de implorare.

Curentul submarin! strigă fata cu L.

Şi, deşi niciuna dintre ele nu pare să se afle câtuşi depuţin în pericol de înec, Emery nu ezită. Bucuria nu-l lasă

să ezite şi nici certitudinea că aceasta e o ocaziemiraculoasă: când se va întoarce cu gemenele, socrul săupână atunci distant îşi va schimba atitudinea pe dată. Iarclinchetele pe care vocile acelea le trezesc în capul său, şiele îl îndeamnă să meargă înainte. Se grăbeşte să lesalveze pe surioarele lui Adie, să ajungă la fetele dispăruteşi să se întoarcă la mal cu ele.

Emery! Aceasta e Tessie; are ochii negri pe faţa albă ca porţelanul... dar buzele ei sunt roşii.

Emery, grăbeşte-te! Aceasta e Laura, cu braţele ei albe, de pe care se scurge apa, întinse spre el şi cu cârlionţii umezi lipiţi de obrajii albi.

El strigă: Vin, fetelor! Rezistaţi!

Lovind apa spre ele, acum până la fluierul piciorului, acumla genunchi.

El strigă: Opuneţi-vă! de parcă ele ar face altceva în afară

de a sta acolo, în apa care le vine doar până la coapse, deşi

el a intrat deja până la coapse în ea şi el e înalt de unmetru optzeci.

Apa golfului - încă rece la mijlocul lui aprilie - îi vine până

la piept când ajunge la ele, când întinde braţele spre ele şicând ele îl prind cu mâini mai puternice decât ar trebui să