– Adevărat, aprobă Jack.
– La fel şi uşa pe care aţi găsit-o descuiată când aţi adus coşuleţul de picnic, am spus. Urmele. Pânza luată din raft şi aşezată pe şevalet.
– Vrei să spui că până la urmă aici a fost mâna bibliotecarului nebun, amigo?
– Nu. Doar că... Vocea mi se frânse, se întrerupse. Trebuia să mai iau o gură de apă înainte să pot spune ce trebuia spus. Doar că poate că vampirii nu sunt singurii care se pot întoarce din morţi.
– Despre ce vorbeşti? întrebă Jack. Despre zombie? M-am gândit la Perse cu velele ei putrede.
– Hai să-i numim dezertori.
XI
– Eşti sigur că vrei să rămâi singur la noapte aici, Edgar?
întrebă Wireman. Pentru că eu nu-s sigur că-i o idee prea bună. Mai ales în tovărăşia teancului ăluia de desene vechi.
Suspină. Ai izbutit să-i insufli lui Wireman o stare de înfrigurare de primă clasă.
Şedeam afară, în camera Florida, urmărind cum soarele îşi începe lunga şi lenta coborâre spre orizont. Adusesem brânză şi biscuiţi.
– Nu-s sigur că lucrurile ar merge altfel, am spus.
Consideră-mă un pistolar al lumii artistice. Eu pictez singur, partenere.
Jack mă privi pe deasupra unui pahar plin de ceai cu gheaţă.
– Ai de gând să pictezi?
– Ei, bine... să desenez. Asta ştiu să fac cel mai bine.
Iar când m-am gândit la o anumită pereche de mănuşi de grădinărit – JOS imprimat pe dosul uneia, MÂINILE pe dosul celeilalte - mi-am spus că e suficient să desenez, mai ales dacă le făceam cu creioanele colorate ale micuţei Elizabeth Eastlake.
M-am întors spre Wireman.
– Tu trebuie să fii la pompele funebre în seara asta, corect?
Wireman aruncă o privire la ceas şi scoase un suspin.
– Corect. De la şase la opt. Mâine sunt alte vizite în program de la prânz până la două. Rude de departe care vin să-şi arate colţii la intrusul uzurpator.
Acela sunt eu. Apoi actul final, poimâine. Slujba funerară
la Unitarian Universalist Church din Osprey. Asta e la ora zece. Urmată de incinerarea corpului la Abbot-Wexler. Foc şi pară, dulce Elizabeth.
Jack făcu o grimasă.
– Ce scârbos.
Wireman încuviinţă din cap.
– Moartea e scârboasă, fiule. Ţi-aminteşti ce cântam în copilărie? „Viermii se târăsc înăuntru, viermii se târăsc afară, iar puroiul curge ca spuma de bărbierit.“
– Frumos, am spus.
– Mda, fu de acord Wireman. Îşi alese un alt biscuit, îl privi, apoi îl aruncă violent înapoi pe tavă. Biscuitul ricoşa şi căzu pe jos. Asta-i o nebunie. Toată tărăşenia.
Jack culese biscuitul, păru să contemple ideea de a-l mânca, apoi îl puse deoparte. Poate se decisese că a mânca biscuiţi luaţi de pe podeaua unei camere Florida nu este un lucru demn de un bărbat adevărat. Poate că aşa era. Atât de multe nu sunt.
I-am spus lui Wireman:
– În seara asta, când te întorci de la pompele funebre, treci pe la mine, bine?
– Da.
– Dacă-ţi spun că sunt bine, să te duci liniştit acasă, aşa să
faci.
– Să nu te întrerup dacă te întreţii cu muza ta. Sau cu spiritele.
Am aprobat, pentru că nu greşea foarte tare. După aceea m-am întors spre Jack.
– Iar tu stai la El Palacio cât timp Wireman e la pompele funebre, aşa-i?
– Sigur, dacă aşa vreţi voi, băieţi.
Părea puţin neliniştit de ideea asta, şi nu-l învinovăţeam.
