Am desenat un copil şezând pe oliţă. Avea capul bandajat.
Avea un pahar într-o mână. Celălalt braţ era petrecut pe după gâtul tatălui. Bărbatul purta cămaşă de corp şi avea spumă de ras pe obraji. În fundal, doar o umbră, se vedea menajera. Nu apăreau brăţări în desenul acesta, pentru că
ea nu le purta mereu, însă năframa o avea înfăşurată pe cap, cu nodul în faţă. Nan Melda, persoana cea mai apropiată de o mamă pe care Libbit o cunoscuse vreodată.
Libbit?
Da, aşa-i spuneau ei. Aşa-şi spunea şi ea. Libbit, micuţa Libbit.
– Cea mai mică dintre toate, am murmurat şi am dat peste cap prima pagină a maculatorului. Creionul - prea scurt, prea gros, nefolosit de mai bine de trei sferturi de secol -
era unealta perfectă, canalul de comunicare perfect. Începu iarăşi să se mişte.
Am desenat-o pe fetiţă într-o cameră. Cărţi apărură pe peretele din spatele ei, arătând că era vorba de un birou.
Biroul lui tati. Bandajul înfăşură capul fetiţei. Ea era la o masă. Purta ceva ce părea a fi capot. Avea un
(cle-ion)
creion în mână. Unul dintre creioanele colorate? Probabil nu - nu atunci, nu încă - dar asta nu conta. Îşi găsise menirea, obiectivul, metier-ul ei. Şi ce foame simţea! O
foame de lup!
Ea îşi spune: Î mi mai trebuie hârtie, te rog.
Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH.
– S-a desenat literalmente înapoi pe lume, am spus şi, din cap până-n picioare, m-am făcut piele de găină - căci nu făcusem şi eu acelaşi lucru? Nu făcusem exact acelaşi lucru aici, pe Duma Key?
Aveam treabă. Mă gândeam că va fi o seară lungă şi epuizantă, însă ştiam că sunt pe punctul de a face mari
descoperiri, iar ceea ce simţeam nu era spaimă - nu atunci -
ci un soi de surescitare electrizantă.
M-am aplecat şi am luat al treilea desen al lui Elizabeth. Al patrulea. Al cincilea. Al şaselea. Mişcându-mă din ce în ce mai repede. Uneori mă opream să desenez, dar în cea mai mare parte a timpului nu era nevoie de asta. Acum, desenele mi se formau în minte, şi motivul pentru care nu mai trebuia să le transpun pe hârtie mi se părea clar: Elizabeth făcuse deja asta cu mult timp în urmă, când îşi revenea de pe urma accidentului care aproape că-i luase viaţa.
În zilele fericite, înainte ca Noveen să înceapă să
vorbească.
IV
La un moment anume, în timpul interviului cu Mary Ire, ea spusese că, pentru mine, descoperirea faptului că, la vârsta de mijloc, pot picta cot la cot cu cei mai buni trebuie să fie ca şi când cineva mi-ar fi dat cheile de la o maşină
puternică - un Roadrunner sau un GTO. Eu am spus da, aşa simţeam. La un alt moment spusese că trebuie să fie ca şi când cineva mi-ar fi dat cheile de la o casă complet mobilată. O vilă, de fapt. Eu am spus da, şi asta. Şi dacă ar fi continuat cu comparaţiile? Dacă ar fi spus că trebuie să
fie ca şi când aş fi moştenit un milion de acţiuni Microsoft sau aş fi fost ales conducător pe viaţă al cine ştie cărui emirat cu rezerve infinite de petrol (şi pace) din Orientul Mijlociu? Aş fi spus da, sigur, absolut. Ca să-i fac pe plac.
Pentru că întrebările acelea se refereau la ea. Am văzut privirea melancolică din ochii ei când le-a formulat. Erau ochii unei copile care ştie că visul ei de a deveni trapezistă
profesionistă nu se va putea materializa niciodată şi că va rămâne mereu o spectatoare. Ea era critic, şi mulţi critici care nu simt chemarea de a face lucrurile despre care scriu
devin invidioşi şi răutăcioşi şi meschini în dezamăgirea lor.
Mary nu era aşa. Mary era încă vrăjită de tot procesul creativ. Ea bea whisky dintr-un pahar de apă şi voia să ştie cum este când muza vine din neant şi te bate pe umăr, iar tu descoperi că, deşi te afli pe panta descendentă a celui de-al cincilea deceniu de viaţă, ai dobândit pe nepusă masă
abilitatea de a zbura dincolo de lună. Aşa că, chiar dacă nu se asemăna cu condusul unei maşini rapide sau cu deţinerea cheilor unei case complet mobilate, eu i-am spus că aşa este. Pentru că nu poţi spune cum este de fapt. Poţi doar să baţi apa-n piuă pe marginea subiectului până când toată lumea oboseşte şi se face ora de culcare.
Dar Elizabeth ştiuse cum este.
Se vedea în desenele ei, apoi în picturile ei.
Era ca şi când, mut fiind, ţi s-ar dezlega limba. Şi mai mult de atât. Mai bine. Era ca şi când ţi-ar fi redată memoria, iar memoria, în definitiv, este totul la o persoană. Memoria înseamnă identitate. Ceea ce te defineşte. Chiar de la acea primă linie - acea incredibil de curajoasă primă linie menită
să arate locul unde golful se întâlneşte cu cerul - ea înţelesese că vederea şi memoria sunt interşanjabile, şi îşi pusese în gând să se vindece singură.
Perse nu era în cadru. Nu la început.
Eram convins de asta.
V
În următoarele câteva ore, am intrat şi am ieşit continuu din lumea lui Libbit. Era un loc minunat şi, în acelaşi timp, înfricoşător. Uneori mâzgăleam cuvinte - Talentul este mereu înfometat, începeţi cu ceea ce ştiţi - dar cel mai mult desenam. Adevăratul nostru limbaj de comunicare erau imaginile.
Înţelegeam regresul rapid al familiei ei de la uimire la acceptare la plictiseală. Se întâmplase parţial deoarece
fetiţa era atât de prolifică, poate mai mult deoarece era o parte din ei, ea era micuţa lor Libbit, şi persistă mereu senzaţia aceea că nimic bun nu poate ieşi din Nazareth, nu-i aşa? Însă plictisul lor nu făcu decât să-i adâncească
