Ducea de la Shade Beach la hambar. Am indicat anexa lungă şi acoperită de iederă, unde sperasem să găsim o scară. Nu cred că traficantul care a croit-o a fost Dave Davis, dar sunt convins că a fost vorba de unul dintre asociaţii lui şi că bună parte din alcoolul care ajungea pe Coasta însorită a Floridei trecea prin Duma Key. De pe Shade Beach în hambarul lui John Eastlake, apoi pe continent.

În principal marfă de calitate destinată câtorva cluburi de jazz din Sarasota şi Venice, depozitate ca un favor pentru Davis.

Wireman se uită la soarele la apus, apoi la ceasul de la mână.

– Asta are vreo implicaţie pentru situaţia prezentă, muchacho? Presupun că are.

– Ba bine că nu. Am scos un desen cu un butoiaş astupat cu un cep gros. Cuvântul MASĂ fusese scris într-un semicerc pe margine, cu SCOŢIA dedesubt, într-un alt semicerc. Era o lucrătură stângace; mă pricepeam mai bine să desenez decât să reproduc sigle. Whisky, domnilor. Din acela care se numea „de masă“.

Jack indică o figură vag schiţată pe butoiaş, între MASĂ şi SCOŢIA. O desenasem în portocaliu, cu un picior ridicat în spate.

– Cine-i tipa în fustă?

– Aia nu-i fustă, ci kilt. Ar trebui să reprezinte un scoţian.

Wireman ridică sprâncenele.

– N-o să câştigi niciun premiu pentru lucrarea asta, muchacho.

– Elizabeth a pus-o pe Perse într-un soi de butoi de whisky pentru pitici, murmură Jack. Sau poate că Elizabeth şi Nan Melda au...

Am clătinat din cap.

– Doar Elizabeth.

– Cât de mare era chestia asta?

Am depărtat mâinile la distanţă cam de şaizeci de centimetri una de cealaltă, m-am gândit mai bine, apoi le-am mai depărtat puţin. Jack încuviinţă, dar în acelaşi timp se încruntă.

– A pus figurina de porţelan înăuntru şi a strâns cepul. Sau a pus dop sticlei. Şi a cufundat-o pe Perse în somn. Ceea ce mie mi se pare o tâmpenie, şefu'. Pentru Dumnezeu, Perse era deja sub apă când a început s-o cheme pe Elizabeth.

Era pe fundul golfului!

– Lasă asta pentru moment.

Am pus desenul cu butoiaşul de whisky la fundul teancului şi l-am scos pe următorul. Era Nan Melda, folosind telefonul din salon. Era ceva furişat în înclinarea capului şi în gârbovirea umerilor ei, doar o tuşă rapidă sau două, dar spunea tot ce era de spus despre ce credeau sudiştii din 1927 despre servitoarele negre care foloseau telefonul din salon, chiar şi în caz de urgenţă.

– Noi am crezut că Adie şi Emery au citit despre asta în ziar şi s-au întors, dar ziarele din Atlanta probabil că n-au pomenit de înecul celor două fetiţe din Florida. Când Nan Melda a fost sigură că gemenele lipsesc, l-a sunat pe Eastlake - pe stăpân - pe continent ca să-i dea vestea cea

rea. Apoi a sunat acolo unde Adie stătea cu proaspătul ei soţ.

Wireman lovi cu pumnul în buştean.

– Adie i-a spus lui Nanny unde stă! Sigur că i-a spus!

Am încuviinţat.

– Tinerii însurăţei trebuie să fi luat trenul chiar în noaptea aia, pentru că au ajuns acasă înainte de înserare, a doua zi.

– Pe atunci trebuie să fi fost acasă şi cele două fiice mijlocii, spuse Jack.

– Mda, toată familia, am zis. Şi apa de acolo... Am gesticulat spre locul în care corabia albă şi suplă stătea la ancoră, aşteptând întunericul. Era plină de bărci. Căutarea cadavrelor a continuat în următoarele trei zile, cel puţin, deşi cu toţii ştiau că fetele erau probabil moarte. În închipui că ultimul lucru la care se gândea John Eastlake era să

încerce să afle cum au primit vestea fiica lui cea mare şi soţul ei. El nu se gândea în zilele acelea decât la gemenele lui pierdute.

– Au DISPĂRUT, murmură Wireman. Pobre hombre.

Am ridicat următorul desen. În el se vedeau trei oameni stând pe veranda de la Heron's Roost, făcând cu mâna, în vreme ce un autocar vechi cobora aleea de scoici sparte spre stâlpii de piatră şi spre lumea logică de dincolo de ei.

Schiţasem şi câţiva palmieri şi bananieri, dar niciun gard viu; gardul viu nu exista în 1927.

În luneta autocarului, două feţe mici şi ovale se uitau înapoi. Le-am atins pe amândouă, pe rând.

– Maria şi Hannah, am spus. Întorcându-se la Braden School. Jack spuse:

– E puţin cam cinic, nu vi se pare? Am clătinat din cap.

– Nu mi se pare, sincer să fiu. Copiii nu jelesc un mort ca adulţii. Jack încuviinţă.

– Mda. Aşa cred. Dar mă surprinde... Tăcu.

– Ce? am întrebat. Ce te surprinde?

– Că Perse le-a permis să plece, spuse Jack.

– Nu le-a permis, nu tocmai. Se duceau doar la Bradenton.

Wireman lovi cu degetul în desen.

– Unde-i Elizabeth aici?

– Pretutindeni, am spus. Privim prin ochii ei.

IV

– Nu mai e mult, dar restul nu e deloc plăcut.

Le-am arătat următorul desen. Era la fel de grăbit ca şi celelalte, iar figura masculină din el era înfăţişată cu spatele, însă nu aveam nici-o îndoială că era versiunea vie a arătării ăleia care-mi pusese cătuşa la mână în bucătăria din Marele Roz. Îl priveam de sus. Jack ridică ochii din desen spre Shade Beach, acum erodată la o fâşie de nisip, apoi îi coborî la loc. În cele din urmă, se uită la mine.

– Aici? întrebă el pe o voce joasă. Unghiul de vedere în desenul ăsta e chiar de aici?

– Da.

– Acela este Emery, spuse Wireman, atingând figura.

Vocea lui era şi mai joasă decât a lui Jack. Pe frunte îi apăruse transpiraţie.

– Da.