Robotul mi-a răspuns şi mie acasă la Dario Nannuzzi, acasă la Jimmy Yoshida, acasă la Alice Aucoin.
– Futu-i! am strigat, apăsând butonul de deconectare cu degetul mare atunci când vocea preînregistrată a lui Alice începu cu „îmi pare rău că nu sunt acasă să vă răspund, dar...“
– Probabil că încă sărbătoresc, spuse Wireman. Lasă să
treacă ceva timp, amigo, şi totul se va linişti.
– Dar nu am timp! am spus. Futu-i! Căcat! Futu-i!
El aşeză mâna pe mâna mea şi spuse pe un ton liniştitor.
– Ce este, Edgar? Care e problema?
– Tablourile sunt periculoase! Poate nu toate, dar unele cu siguranţă sunt!
El se gândi, apoi aprobă din cap.
– Bine. Să ne gândim la asta. Cele mai periculoase sunt, probabil, cele din seria Fata şi corabia, corect?
– Da. Sunt sigur că aşa este.
– Acestea sunt aproape sigur încă la galerie, aşteptând să
fie înrămate şi expediate.
Expediate. Dumnezeule mare, expediate. Chiar şi numai cuvântul era înfricoşător. 14
– Nu pot admite să se întâmple asta.
– Muchacho, ce nu poţi admite e să te laşi abătut din drum.
Nu înţelegea că asta nu însemna o abatere din drum. Când voia, Perse putea stârni vânturi puternice.
Dar avea nevoie de ajutor.
Am găsit numărul de la Scoto şi l-am format. Îmi făceam socoteala că există măcar o vagă posibilitatea să fie cineva acolo, chiar şi la unsprezece şi un sfert în seara de după
marele eveniment. Dar regula bătută în cuie se confirmă, şi-mi răspunse robotul. Am aşteptat nerăbdător, apoi am format 9 pentru a lăsa un mesaj general.
– Ascultaţi, oameni buni, am spus, aici Edgar. Nu vreau să
expediaţi niciun tablou sau desen până când nu vă spun eu, bine? Nici măcar unul singur.
Ţineţi-le la păstrare câteva zile. Apelaţi la orice scuză vă
vine în minte, numai nu le expediaţi. Vă rog. E foarte important.
Am întrerupt legătura şi m-am uitat la Wireman.
14 Shipped (în lb. engl. în original) - derivat de la ship - „vas“, „corabie“, „vapor“
(n. tr.).
– Crezi c-o vor face?
– Ţinând cont de valoarea ta de piaţă? Ba bine că nu. Şi tocmai te-ai scutit de o lungă şi complicată conversaţie.
Acum, putem să ne întoarcem la...
– Nu încă.
Familia şi prietenii mei erau cei mai vulnerabili, iar faptul că plecase fiecare pe drumul lui nu mă liniştea câtuşi de puţin. Perse demonstrase deja că are tentacule lungi. Iar eu începusem să-i pun beţe în roate. Mă gândeam că e furioasă pe mine, sau speriată de mine, sau amândouă.
Primul meu impuls fu s-o sun pe Pam, dar apoi mi-am amintit ce spusese Wireman, că mă scutisem de o lungă şi complicată conversaţie. În loc de carneţelul lui Wireman, mi-am consultat propria memorie fragilă... şi măcar acum, sub presiune, funcţiona.
Dar o să-mi răspundă robotul lui, m-am gândit. Şi aşa se întâmplă, dar la început nu mi-am dat seama.
„Bună, Edgar.“ Vocea lui Tom Riley, dar nu vocea lui Tom.
Era golită de emoţie. Din cauza medicamentelor pe care le ia, mi-am spus... deşi absenţa aceea nu se simţise la Scoto.
– Tom, ascultă şi nu spune ni...
Dar vocea continuă. Vocea aceea absentă. „Ea o să te ucidă, ştii? Pe tine şi pe toţi prietenii tăi. Aşa cum m-a ucis pe mine. Doar că eu sunt încă în viaţă.“ M-am clătinat pe picioare.
– Edgar! zise Wireman tăios. Edgar, ce se întâmplă?
– Taci, am spus. Vreau să aud.
