Vedeţi săgeata cum nimereşte ţinta, străpungând-o peNan Melda? Dacă da, desenul e complet.

Ah, Doamne... desenul e complet.

20. PERSE

I

Desenul - nu ultima capodoperă în toată regula a lui Edgar Freemantle, ci penultima - îl înfăţişa pe John Eastlake îngenuncheat pe Shade Beach, cu fiica lui moartă alături şi semiluna răsărită la orizont, deasupra lui. Nan Melda stătea în apă până la coapse, cu câte o fetiţă de o parte şi de cealaltă; feţele lor umede, întoarse în sus, purtau expresii de teroare şi furie. Tija unuia dintre harpoanele scurte ieşea dintre sânii femeii. O strângea cu mâinile şi se uita incredulă la bărbatul pe ale cărui fiice încercase din răsputeri să le protejeze, bărbatul care, înainte să-i ia viaţa, îi spusese „cioară împuţită“.

– Eastlake a strigat, am spus. A strigat până când i-a sângerat nasul. Până când i-a sângerat un ochi. E de mirare că n-a făcut hemoragie cerebrală de la atâta strigat.

– Nu e nimeni pe corabie, observă Jack. Nu în desenul ăsta, cel puţin.

– Nu. Perse nu mai era. Ceea ce Nan Melda sperase chiar se întâmplase. Evenimentele de pe plajă i-au distras târâturii atenţia suficient timp cât Libbit să-i vină de hac. S-o scufunde în somn. Am lovit cu degetul braţul stâng al lui Nan Melda, unde desenasem grăbit două arce şi haşurasem pentru a indica o reflexie a luminii slabe de lună. Şi asta în principal pentru că ceva i-a spus să-şi pună brăţările de argint ale mamei ei. Argint, ca un anumit sfeşnic. M-am uitat la Wireman. Aşadar, poate că exista ceva de partea luminoasă a ecuaţiei care ne protejează.

El încuviinţă, apoi arătă spre soare. Peste încă un moment sau două, avea să atingă linia orizontului şi dâra de lumină

care brăzda apa spre noi, acum galbenă, urma să capete o nuanţă mai închisă, de aur pur.

– Dar întuneric este atunci când lucrurile rele ies să se joace. Unde e acum Perse de porţelan? Ai idee unde a ajuns după ce s-a consumat tragedia de pe plajă?

– Nu ştiu exact ce s-a întâmplat după ce Eastlake a ucis-o pe Nan Melda, dar mi-am format o idee generală.

Elizabeth... Am ridicat din umeri. Ea îşi epuizase resursele, măcar pentru un timp. Intrase în suprasarcină. Tatăl ei trebuie s-o fi auzit strigând şi probabil că ăsta a fost singurul lucru care l-a mai putut aduce în simţiri. Trebuie să-şi fi amintit că, oricât de îngrozitoare erau lucrurile, încă mai avea o fiică vie la Heron's Roost. Probabil că şi-a amintit şi că mai avea două la distanţă de vreo şaizeci de kilometri de casă. Iar asta însemna că are multe lucruri de reparat.

Jack arătă pe tăcute spre linia orizontului, pe care soarele în sfârşit o atingea.

– Ştiu, Jack, dar suntem mai aproape decât crezi.

Am scos la iveală ultima foaie de hârtie. Era cel mai simplist dintre desene, însă nu puteai confunda zâmbetul acela ştiutor. Era Charley, Gnomul de Grădină. M-am ridicat în picioare şi i-am întors cu spatele la golf şi la corabia în aşteptare, care era acum doar o siluetă neagră pe un fundal auriu. Îl vedeţi? i-am întrebat. Eu l-am văzut când am pornit încoace dinspre casă. Adevăratul gnom de grădină, vreau să spun, nu proiecţia pe care am văzut-o când am venit.

Ei se uitară.

– Eu nu văd, spuse Wireman, şi cred că l-aş vedea dacă ar fi acolo, muchacho. Ştiu că iarba e înaltă, dar pălăria aia roşie ar trebui să iasă în evidenţă. Doar dacă nu-i într-un pâlc de bananieri.

– L-am ochit! strigă Jack şi chiar râse.

– Ba pe dracu'! făcu Wireman, enervat. Unde?

– În spatele terenului de tenis.

Wireman se uită acolo, dădu să spună că tot nu-l vede, dar se opri.

– Fir-aş să fiu, zise el. Nemernicul ăla-i cu capul în jos, aşa-i?

– Da. Şi dat fiind că nu are picioare, ceea ce vezi e postamentul pătrat de fier. Charley ne arată locul, amigos.

Dar înainte trebuie să mergem în hambar.

II

N-am avut nici-o premoniţie a ceea ce ne aştepta înăuntrul clădirii lungi, buruienoase, întunecate şi zăpuşitoare, şi n-am avut idee că Wireman a scos pistolul automat Desert Eagle decât după ce acesta s-a declanşat.

Uşile erau din acelea care alunecă pe şine, însă cele de aici nu aveau să mai alunece niciodată; erau ruginite şi înţepenite la distanţă de vreo doi metri una de cealaltă, şi aşa erau de zeci de ani. Muşchi spaniol gri-verzui atârnau ca o cortină, acoperind partea de sus a golului dintre ele.

– Ce ne inte..., am început şi în clipa aceea bâtlanul a ieşit cu fâlfâit de aripi, cu ochii albaştri scăpărând, cu gâtul lung întins în faţă şi pocnind din ciocul galben. S-a ridicat în zbor imediat ce a trecut de uşor şi nu aveam nici-o îndoială că

ţinta lui erau ochii mei. Atunci, pistolul bubui şi ochii albaştri, nebuni, ai păsării dispărură odată cu capul ei într-o ploaie fină de sânge. Mă lovi, uşor ca un ghem de fire înfăşurate pe un sâmbure gol, apoi îmi căzu la picioare.

În aceeaşi clipă am auzit în cap un strigăt ascuţit, argintiu, de furie.

Şi nu l-am auzit doar eu. Wireman se crispa. Jack scăpă

toartele coşuleţului de picnic şi îşi lipi podul palmelor de urechi. Apoi încetă.

– Un bâtlan mort, zise Wireman pe o voce nu tocmai sigură. Înghionti cu piciorul ghemul de pene, apoi îl dădu la o parte de pe bocancii mei. Pentru Dumnezeu, să nu mă

pârâţi la protecţia animalelor. M-aş alege cu o amendă de cincizeci de mii şi cu cinci ani de puşcărie pentru asta.

– De unde ai ştiut? am întrebat.

El ridică din umeri.

– Ce contează? Mi-ai spus să-l împuşc dacă-l văd. Tu Lone Ranger, eu Tonto.

– Dar aveai pistolul scos.

– Am avut ceea ce Nan Melda ar fi numit „o intuiţie“ atunci când şi-a pus brăţările de argint ale mamei ei, zise Wireman, fără zâmbet. Ceva ne ţine sub o aripă ocrotitoare, să ne limităm la asta. Şi după ce s-a întâmplat cu fiica ta, aş

spune că merităm puţin ajutor. Dar trebuie să ne jucăm şi noi rolul.

– Cât timp vom juca, tu ţine pistolul la îndemână, l-am sfătuit.

– O, de asta poţi să fii sigur.

– Şi, Jack? Crezi că reuşeşti să-ţi dai seama cum se încarcă

pistolul cu harpon?

Nici-o problemă în privinţa asta. Cu pistolul acela eram asiguraţi.

III

Înăuntrul hambarului era întuneric, şi nu doar pentru că

faleza dintre noi şi golf bloca razele directe ale soarelui la apus. Mai era încă destulă lumină pe cer şi în acoperişul din ardezie erau destule crăpături şi spărturi, însă le blocaseră

cârceii. Puţina lumină care intra de sus era verde şi difuză şi înşelătoare.