degetele de la o mână cu cele de la cealaltă. Şi mie mi se părea că aşa era. Aşa se întâmplase. Ca degetele de la două mâini împletindu-se. Şi faptul că eu nu aveam decât o singură mână nu contase nici-o clipă.
Nu aici.
– Ce vrei să spui, hermano? întrebă Wireman.
Jack ridică din umeri.
– Edgar şi Duma. Duma şi Edgar. Parcă s-ar fi aşteptat reciproc. Părea stânjenit, dar nu nesigur. Am îndreptat degetul mare spre casa mea.
– Hai să intrăm.
– Spune-i mai întâi cum ai găsit coşuleţul, i se adresă
Wireman lui Jack. Jack ridică din umeri.
– N-a fost mare lucru; n-a luat nici douăzeci de minute.
Stătea pe un birou vechi în fundul podului. Peste el cădea lumina care intra printr-o lucarnă. De parcă ar fi vrut să fie găsit. Aruncă o privire la Wireman, care încuviinţă din cap.
În orice caz, l-am dus jos în bucătărie şi ne-am uitat înăuntru. Era greu ca naiba.
Faptul că Jack aminti de greutatea coşuleţului mă duse cu gândul la felul în care Melda, menajera, îl ţinea în portretul de familie: cu braţele împreunate. Din câte se pare, şi atunci fusese greu.
– Wireman mi-a spus să aduc coşuleţul aici şi să ţi-l las, dacă tot am cheie... numai că n-am avut nevoie de cheie.
Casa era descuiată.
– Uşa era chiar deschisă?
– Nu. Mai întâi am răsucit cheia şi, de fapt, am încuiat-o la loc. Asta m-a surprins ca naiba.
– Haide, zise Wireman, deschizând drumul. E momentul adevărului.
Pe podeaua de la intrare erau împrăştiate o sumedenie de lucruri specifice coastei Floridei: nisip, scoici sfărâmate, câteva păstăi de soforă şi mai multe bucăţi de ceapraz uscat. Erau şi urme. Cele de tenişi îi aparţineau lui Jack.
Însă celelalte îmi făcură pielea de găină. Desluşeam trei
perechi, una mare şi două mici. Cele mici erau urme de copil. Toţi cei care călcaseră acolo aveau picioarele goale.
– Vezi cum urcă scările, ştergându-se treptat? spuse Jack.
– Da, am răspuns. Vocea îmi suna ştearsă şi îndepărtată în propriile urechi.
– Am călcat pe lângă ele, pentru că nu voiam să le distrug, rosti Jack. Dacă aş fi ştiut ce mi-a spus Wireman cât te-am aşteptat, nici nu cred că m-aş fi dus la etaj.
– Nu te învinovăţesc, am spus.
– Dar nu era nimeni acolo, continuă Jack. Doar... păi, o să
vezi. Şi uite.
Mă conduse pe o parte a scărilor. A noua treaptă se afla la nivelul ochilor noştri şi, cum lumina cădea peste ea, am văzut foarte vag urmele de picioruşe goale îndreptându-se în sens invers.
Jack spuse:
– Asta mi se pare destul de clar. Copiii au urcat în studioul tău, apoi au coborât. Adultul a rămas lângă uşa din faţă, probabil de şase... deşi dacă asta se petrecea în toiul nopţii, probabil că nu prea avea de ce să-şi facă griji. Ai pornit alarma antifurt?
– Nu, am răspuns, fără a-i întâlni ochii. Nu-mi amintesc cifrele. Le am scrise pe o hârtie pe care o ţin în portmoneu, dar de fiecare dată când intram pe uşă aveam parte de o cursă contracronometru, eu împotriva piuitorului ăluia nenorocit de pe perete...
– Nici-o problemă. Wireman mă prinse de umăr. Hoţii ăştia n-au luat nimic; dimpotrivă, au lăsat.
– Doar nu credeai cu adevărat că surorile moarte ale domnişoarei Eastlake ţi-au făcut încă o vizită, nu? întrebă
Jack.
– La drept vorbind, am spus, cred că mi-au făcut.
Mi-am zis că asta va suna aiurea în puterea unei după-amiezi de aprilie, când o tonă de lumină se revărsa din cer şi se reflecta în apa golfului, dar n-a sunat.
– În Scooby Doo, s-ar dovedi că este vorba de bibliotecarul nebun, zise Jack. Ştii, cel care încearcă să te sperie ca să
pleci de pe Key şi să păstreze toată comoara doar pentru el.
– De-ar fi aşa, am spus.
– Să presupunem că urmele alea au fost lăsate de Tessie şi Laura Eastlake, propuse Wireman. Cine le-a lăsat pe cele mari?
Nu răspunse niciunul dintre noi.
