– Wireman, doar un minut, am spus. Se întoarse spre mine.

– Miroase mai întâi, i-am spus.

– Ce ai spus?

– Miroase. Spune-mi dacă are miros de umed. Mirosi treapta cu balamale, apoi se întoarse spre mine.

– Puţin umed, poate, dar aici totul miroase aşa. Vrei să fii ceva mai clar?

– Deschide-o foarte încet, bine? Jack, îndreaptă lanterna direct înăuntru. Uitaţi-vă amândoi după umiditate.

– De ce, Edgar? întrebă Jack.

– Pentru că „masa se scurge“, aşa a spus ea. Dacă vedeţi un recipient ceramic - o sticlă, un urcior, un butoiaş - acela e ea. Sunt mai mult ca sigur că va fi crăpat şi poate spart de-a dreptul.

Wireman trase aer în piept, apoi îl elimină.

– Bine. Cum a spus matematicianul după ce a împărţit la zero, uite aici nimicul gol-goluţ.

Încercă să ridice treapta, dar fără rezultat.

– E încuiată. Văd o fantă mică... trebuie să fi fost o cheie minusculă...

– Am un briceag elveţian, se oferi Jack.

– Un minut doar, spuse Wireman şi i-am văzut buzele cum se strâng când aplică presiune în sus cu buricele degetelor.

O venă îi ieşi în relief în scobitura de la tâmplă.

– Wireman, am început, ai gri...

Înainte să pot încheia, încuietoarea - veche şi minusculă şi fără-ndoială mâncată de rugină - cedă. Treapta se deschise

dintr-odată şi se rupse la balamale. Wireman căzu pe spate.

Jack îl prinse şi apoi eu l-am prins pe Jack într-o stângace îmbrăţişase cu un singur braţ. Lanterna cea mare căzu la podea, dar nu se sparse; raza ei puternică se rostogoli, luminând mormanul acela sinistru de viespi moarte.

– Maica Domnului, zise Wireman, recăpătându-şi echilibrul.

Pe toţi sfinţii din cer!

Jack luă lanterna de jos şi o îndreptă spre gaura din scări.

– Ce? am întrebat. E ceva? Nimic? Spune!

– E ceva, dar nu-i o sticlă de ceramică, spuse el. E o cutie de metal. Seamănă cu o cutie de bomboane, una mare.

Se aplecă înainte.

– Poate ar fi mai bine să nu, zise Wireman.

Dar era prea târziu pentru asta. Jack vârî mâna până la cot şi un moment am fost sigur că faţa i se va lungi într-un strigăt când cine ştie ce îl va apuca de braţ şi-l va trage în jos. Dar el se îndreptă imediat de spate. În mână ţinea o cutie de tinichea în formă de inimă. O întinse spre noi. Pe capacul ei, abia vizibil sub o spuză de rugină, era un înger rumen în obraji. Sub el, cu litere de modă veche, se citeau aceste cuvinte:

ELIZABETH

LUCRURILE EI

Jack ne privi întrebător.

– Dă-i drumul, am spus. Nu era Perse - acum eram convins de asta. Mă simţeam deopotrivă dezamăgit şi uşurat. Tu ai găsit-o; dă-i drumul şi deschide-o.

– Sunt desenele, spuse Wireman. Trebuie să fie.

Aşa credeam şi eu. Dar nu ele erau. Ce scoase Jack din vechea cutie ruginită în formă de inimă fu păpuşa lui Libbit, şi la vederea lui Noveen am încercat sentimentul întoarcerii acasă.

Ooo, părea să spun ochii ei negri şi buzele ei stacojii zâmbitoare. Ooo, stau aici de o veşnicie, om rău ce eşti.

IV

Când am văzut-o ieşind din cutia aia ca un cadavru descompus dintr-o criptă, am simţit cum mă copleşeşte o teribilă, neputincioasă oroare, începând de la inimă şi radiind spre exterior, ameninţând mai întâi să-mi slăbească

toţi muşchii şi apoi să-i anihileze complet.

– Edgar? întrebă Wireman tăios. Eşti bine?

Am făcut tot posibilul să-mi recapăt stăpânirea de sine. De vină era în principal zâmbetul ştirb al hidoşeniei ăleia. Ca pălăria gnomului, zâmbetul acela era roşu. Şi ca în cazul pălăriei gnomului, simţeam că dacă-l privesc prea mult mă

va duce la nebunie. Zâmbetul ăla părea să insiste că tot ce se întâmplase în noua mea viaţă era un vis pe care-l am într-o rezervă de terapie intensivă de la cine ştie ce spital, în timp ce aparatele îmi mai ţin o vreme în viaţă corpul schilodit... şi poate că asta era bine, că era mai bine aşa, deoarece însemna că Ilse era teafără şi nevătămată.

– Edgar? Când Jack păşi spre mine, păpuşa din mâna lui tresaltă în propria ei parodie grotescă de îngrijorare. Sper că n-o să leşini, nu?

– Nu, am spus. Dă-mi s-o văd. Şi când el încercă să mi-o dea: Nu vreau s-o iau. Ţine-o sus.

Făcu ce i-am spus şi eu am înţeles pe dată de ce avusesem sentimentul acela de recunoaştere, senzaţia de întoarcere acasă. Nu din cauza Rebei sau mai recentei ei tovarăşe - deşi toate trei erau păpuşi din cârpe, lucrul ăsta da, îl aveau în comun. Nu, era pentru că o mai văzusem înainte, o văzusem în mai multe desene ale lui Elizabeth. La început presupusesem că este Nan Melda. Asta era greşit, dar...

– Nan Melda i-a făcut-o cadou, am spus.

– Sigur, fu Wireman de acord. Şi trebuie să fi fost preferata ei, pentru că doar pe ea a desenat-o. Întrebarea e de ce a

lăsat-o în urmă când familia a părăsit Heron's Roost? De ce a lăsat-o sub cheie?

– Pentru că, uneori, o păpuşă încetează să-ţi mai fie pe plac, am spus. Mă uitam la gura aceea roşie şi zâmbitoare.

Tot roşie, după atâţia ani. Roşie ca locul în care se duceau amintirile să se ascundă atunci când tu erai rănit şi nu puteai să gândeşti ca lumea. Uneori, o păpuşă începe să te sperie.

– Desenele ei ţi-au vorbit, Edgar, spuse Wireman. Scutură

păpuşa, apoi i-o dădu lui Jack. Dar ea? O să-ţi spună păpuşa ce vrem să ştim?