„...O dacă aveţi nevoie de ajutor.“
Pentru Dumnezeu, aproape că ratasem momentul. Am format O şi, după câteva măsuri din ceva ce semăna vag cu
„Abide with Me“, o voce liniştitoare, cu accent profesional, întrebă dacă mă poate ajuta. Mi-am reprimat o iraţională şi foarte puternică pornire de a spune: E vorba de braţul meu!
N-a avut încă parte de o îngropăciune cum scrie la carte! şi să închid. În schimb, strângând receptorul între ureche şi umăr şi scărpinându-mă deasupra sprâncenei drepte, am întrebat dacă Jerome Wireman este acolo.
– Pot întreba ce decedat reprezintă?
O imagine de coşmar îmi apăru în faţa ochilor: un tribunal tăcut al morţilor, şi Wireman spunând: Onorată instanţă, obiectez.
– Elizabeth Eastlake, am spus.
– A, desigur. Vocea se înmuie, deveni temporar umană.
Dânsul şi tânărul său prieten au păşit afară - voiau să
alcătuiască necrologul doamnei Eastlake, presupun. Cred că am un mesaj pentru dumneavoastră. Rămâneţi puţin la aparat?
Am rămas. „Abide with Me“ o luă de la capăt. Groparul Afabil reveni la aparat.
– Domnul Wireman întreabă dacă vă puteţi întâlni cu dânsul şi cu... ăă... domnul Candoori, dacă e posibil, acasă
la dumneavoastră pe Duma Key la ora două în această
după-amiază. Spune: „Dacă ajungi primul, te rog să aştepţi afară.“ Aţi auzit?
– Da. Nu ştiţi dacă se întoarce?
– Nu, n-a spus.
I-am mulţumit şi am închis. Dacă Wireman avea telefon mobil, eu nu-l văzusem niciodată cu el şi, oricum, nu aveam numărul lui, însă Jack avea mobil. Am scos numărul din portmoneu şi l-am format. Apelul fu deviat de la primul
sunet de clopoţel spre mesageria vocală, lucru care îmi spunea fie că aparatul era închis, fie mort, şi asta fie pentru că Jack uitase să-l încarce, fie pentru că nu plătise factura.
Orice variantă era posibilă.
Jack e speriat de moarte, şi trebuie să te pregăteşti pentruun şoc.
Vreau să fiu cu tine când te uiţi în coşuleţul ăla.
Dar aveam deja o idee destul de clară despre ce se afla în coşuleţ, şi mă îndoiam că Wireman însuşi fusese luat prin surprindere.
Nu sută la sută.
IV
Mafia din Minnesota tăcea în jurul mesei lungi din Bay Island Room şi, chiar înainte ca Pam să se ridice în picioare, mi-am dat seama că nu se limitaseră să discute despre mine cât timp fusesem plecat. Ei ţinuseră o întrunire.
– Noi ne ducem înapoi, anunţă Pam. Vreau să spun, cei mai mulţi dintre noi ne ducem. Soţii Slobotnik plănuiau o vizită la Disney World cu ocazia asta, soţii Jamieson merg mai departe la Miami...
– Iar noi mergem cu ei, tati, zise Melinda. Îl ţinea pe Ric de braţ. Putem lua de acolo un avion înapoi spre Orly mai ieftin decât cel pe care l-ai rezervat tu.
– Cred că ne putem permite costul, am spus, dar zâmbeam. Simţeam cel mai ciudat amestec de uşurare, dezamăgire şi teamă. În acelaşi timp, simţeam chingile care-mi cuprinseseră creierul cum se desfac şi încep să
cadă. Migrena dispăruse ca prin minune. Poate datorită
pastilei de Zomig, însă hapul ăla de obicei nu are efect atât de rapid, chiar şi luat împreună cu o băutură cofeinizată.
– Ai primit veşti de la prietenul tău Wireman în dimineaţa asta? hurui Kamen.
– Da, am recunoscut. Mi-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic.
– Şi cum se simte?
Păi... Asta era o poveste lungă, nu?
– Face faţă situaţiei, se ocupă de chestiile legate de înmormântare... şi Jack îl ajută... dar el e mişcat.
– Du-te să-l ajuţi, mă îndemnă Tom Riley. Asta-i datoria ta pe ziua de azi.
– Da, chiar aşa, adăugă Bozie. Şi tu suferi, Edgar. N-ai nevoie să faci pe gazda în clipa asta.
– Am sunat la aeroport, spuse Pam, de parcă eu aş fi protestat - ceea ce nu făcusem. Gulfstream-ul stă pe poziţie. Iar recepţionerul ne ajută cu celelalte pregătiri de călătorie. Până atunci însă, mai aveam dimineaţa asta la dispoziţie, întrebarea e ce să facem cu ea?
Am ajuns să facem ceea ce plănuisem eu: am vizitat Muzeul de Artă John & Mable Ringling. Şi eu am purtat bereta.
V
