– L-am trimis înapoi, zise ea pe o voce plată şi inexpresivă.
Apoi chicoti şi mie mi se luă o piatră de pe suflet. Dar l-am trimis prin UPS şi l-am asigurat.
– Deci... aţi pus punct?
– Păi... niciodată să nu spui niciodată. Ţinea picioarele în apă şi le legăna încet înainte-înapoi. Carson nu vrea să
punem punct, aşa spune. Nici eu nu-s sigură că vreau. Cel puţin, nu fără să văd cum decurg lucrurile faţă în faţă. Prin telefon sau e-mail nu se pot discuta chestiuni de felul ăsta.
Plus că vreau să văd dacă mai există atracţie între noi şi, dacă da, cât de mare e. Se uită într-o parte, puţin agitată.
Asta nu te scârbeşte, nu?
– Nu, draga mea.
– Pot să te întreb şi eu ceva?
– Da.
– De câte ori i-ai mai dat o şansă lui mami? Am zâmbit.
– De când suntem căsătoriţi? Aş spune că în jur de două
sute.
– Şi ea de câte ori ţi-a dat ţie?
– Tot cam de atâtea.
– Vreodată, ai... Se opri. Nu te pot întreba asta.
M-am uitat spre piscină, conştient de o roşeaţă foarte burgheză ce-mi înflorea pe obraji.
– Dacă tot purtăm discuţia asta la şase dimineaţa şi nici măcar băiatul care curăţă piscina n-a venit încă, şi dacă tot cred că ştiu care e problema ta cu Carson Jones, poţi întreba. Răspunsul e nu. Nici măcar o dată. Dacă e să fiu sincer până la capăt, trebuie să spun că asta a fost mai mult un noroc decât devotament orb. Au fost momente când era cât pe ce s-o fac şi odată când probabil doar norocul sau soarta sau providenţa m-a oprit s-o fac. Nu cred că mariajul ar fi luat sfârşit dacă... accidentul s-ar fi petrecut, cred că există ofense mai rele pentru un partener, dar nu i se spune înşelare de pomană.
O scăpare poate fi scuzată ca slăbiciune omenească. Două
pot fi scuzate ca fragilitate omenească. După care...
Am ridicat din umeri.
– El spune că s-a întâmplat doar o dată. Vocea ei era doar o şoaptă.
Picioarele i se cuminţiseră, mişcându-se abia imperceptibil sub apă. A spus că ea a început să se dea la el. Şi-n cele din urmă... ştii tu.
Sigur. Aşa se întâmpla totdeauna. În cărţi şi în filme, oricum. Poate uneori şi în viaţa reală. Doar pentru că suna a minciună egoistă nu însemna că asta şi era.
– Fata cu care cântă? Ilse încuviinţă din cap.
– Bridget Andreisson.
– Cea cu respiraţie puturoasă. Un zâmbet subţire.
– Parcă mi-amintesc că mi-ai spus nu cu mult timp în urmă
că el va trebui să facă o alegere.
O tăcere lungă. Apoi:
– E complicat.
Aşa este întotdeauna. Întrebaţi orice beţiv dintr-un bar care a fost aruncat în stradă de soţia lui. Am păstrat tăcerea.
– I-a spus că nu vrea s-o mai vadă. Şi duetele s-au anulat.
Ştiu asta sigur, pentru că am citit câteva dintre cele mai recente cronici pe internet. Se îmbujora puţin la aceasta, deşi eu n-o învinovăţeam pentru că verificase. Şi eu aş fi verificat. Când domnul Fredericks - el e managerul de turneu - l-a ameninţat că-l trimite acasă, Carson i-a spus c-o poate face dacă asta vrea, dar că el nu va mai cânta niciodată cu sfânta aia de târfă blondă.
– Astea sunt exact cuvintele lui?
Ea zâmbi radios.
– El e baptist, tati, adaptez şi eu. În orice caz, Carson a rămas ferm pe poziţie şi domnul Fredericks a cedat. Pentru mine, ăsta e un punct în favoarea lui.
Da, am gândit, însă tot un înşelător care-şi spune Zâmbăreţul rămâne. Am luat-o de mână.
– Care e următoarea ta mişcare?
Ea suspină. Coada de cal o făcea să pară de unsprezece ani; suspinul o făcu să pară de patruzeci.
