Adevărul trebuie să iasă la iveală, acesta e fundamentulartei. Dar asta nu înseamnă că lumea trebuie să-l vadă.
Nan Melda spune: Unde-i acu' noua ta păpuşă? Păpuşa de porţ'lan.
Libbit spune: În cutia mea specială. Cutia în formă de inimă.
Nan Melda zice: Şi cum o cheamă?
Libbit spune: Numele ei e Perse.
Nan Melda spune: Percy-i nume de băiat.
Şi Libbit spune: N-am de ales. Numele ei e Perse. Ăsta e adevărul. Şi mai spune: Perse are o corabie. Arată frumos, dar nu-i frumoasă. E rea. Ce-o să ne facem, Nanny?
Nan Melda se gândeşte la asta, cum stau ele acolo însingurul loc sigur. Şi eu cred că ea ştia ce trebuie făcut. N-ofi fost ea critic de artă - nu era Mary Ire - dar cred că ştia.
Curajul stă în acţiune, nu în expunere. Adevărul poate fi ascuns din nou, dacă e prea teribil pentru ochii lumii. Şi asta se întâmplă. Sunt sigur că se întâmplă tot timpul.
Cred că orice artist cât de cât serios are un coşuleţ roşude picnic.
14. COŞULEŢUL ROŞU
I
– Mă primiţi la piscina dumneavoastră, domnule?
Era Ilse, în pantaloni scurţi verzi şi bustieră asortată. Avea picioarele goale, era nefardată şi umflată de somn la faţă.
Îşi strânsese părul în coadă de cal, aşa cum îl purta la unsprezece ani, şi, de n-ar fi avut sânii atât de împliniţi, ar fi putut trece şi acum drept fetiţa aceea de unsprezece ani.
– Oricând, am spus.
Se aşeză lângă mine pe marginea piscinei. Ne aflam cam la jumătatea lungimii ei; fundul meu şedea pe 1,5, iar al ei pe M.
– Te-ai trezit devreme, am zis, dar asta nu mă surprindea.
Illy fusese din-totdeauna fiica noastră cea fără odihnă.
– Îmi făceam griji pentru tine. Mai ales când domnul Wireman l-a sunat pe Jack ca să-i transmită că doamna aceea bătrână şi simpatică a murit. Nouă Jack ne-a spus asta. Eram încă la cină.
– Ştiu.
– Îmi pare foarte rău. Puse mâna pe umărul meu. Şi încă în seara ta specială.
Am cuprins-o cu braţul.
– În orice caz, am dormit doar vreo două ore, după care m-am trezit, pentru că se făcuse lumină. Iar când m-am uitat afară, pe cine văd eu lângă piscină dacă nu pe tatăl meu, singur cuc?
– Nu mai puteam dormi. Sper doar să n-o fi trezit pe ma...
M-am oprit, conştient de ochii mari, rotunzi, ai lui Ilse.
– Nu intra la vreo idee, dulce domnişoară. A fost strict pentru alinare. Nu fusese doar pentru alinare, însă pentru
ce anume fusese nu eram pregătit să-i explic fiicei mele.
Sau mie însumi, la drept vorbind.
Se posomorî puţin, apoi se îndreptă de spate şi se uită la mine, cu capul înclinat, cu un zâmbet mijindu-i la colţurile buzelor.
– Dacă speri la ceva, treaba ta, am zis. Dar te-aş sfătui să
nu speri prea tare. O să ţin mereu la ea, dar uneori oamenii merg prea departe ca să se mai poată întoarce. Cred că...
sunt destul de sigur că aşa e în cazul nostru.
Ea se uită înapoi la apa nemişcată a piscinei, micul zâmbet de la colţurile buzelor ei ştergându-se. Uram să-l văd cum dispare, dar poate era mai bine aşa.
– Bine, atunci.
Asta-mi dădea ocazia să trec la alte subiecte. Nu voiam s-o fac, dar eram tatăl ei şi ea era, în multe feluri, un copil.
Ceea ce însemna că, oricât de rău îmi părea pentru Elizabeth Eastlake în dimineaţa aceea sau cât de confuz eram faţă de situaţia în care mă aflam, tot aveam anumite îndatoriri de respectat.
– Trebuie să te întreb ceva, Illy.
– Bine, sigur.
– Nu porţi inelul pentru că nu vrei să-l vadă mama ta şi s-o apuce toţi dracii... lucru pe care l-aş înţelege perfect... sau pentru că tu şi Carson...?
