I-am spus lui Jack să oprească. Am coborât, am deschis portbagajul şi am găsit câteva cârpe. Am folosit una pentru a şterge parbrizul, având grijă să-mi iau pe mână una dintre mănuşile pe care le găsise Wireman - aveam deja şapca pe cap. Dar din câte mi-am dat seama, nu erau decât nişte omizi banale; mizerabile, dar nu supranaturale.
– Nu-i rău, zise Jack pe geamul deschis al portierei şoferului. Acum o să ridic capota ca să verifici...
Se opri, uitându-se în spatele meu.
M-am întors. Drumul era doar o potecă presărată cu bucăţi vechi de asfalt şi năpădită de margarete de Singapore. La treizeci de metri distanţă o traversa un şir de cinci broaşte mari cât puii de cocker spaniol. Primele trei erau de un verde-deschis pe care rareori îl vezi în natură, dacă-l vezi vreodată; a patra era albastră; a cincea era de un portocaliu şters, care odată putea să fi fost roşu. Zâmbeau, însă era ceva încremenit şi înfricoşător în zâmbetele acelea.
Săltau încet, de parcă n-ar fi avut muşchi la picioarele din spate. Asemenea linxului, ajunseră la tufişuri şi dispărură în ele.
– Ce mama mă-sii au fost alea? întrebă Jack.
– Fantome, am spus. Reminiscenţele imaginaţiei puternice a unei fetiţe. Şi nu mai au viaţă lungă, după cum arătau. M-am urcat înapoi în maşină. Dă-i drumul, Jack. Să mergem cât încă mai putem.
Maşina se puse din nou încet în mişcare. L-am întrebat pe Wireman cât e ceasul.
– Puţin trecut de două.
Cu maşina, am reuşit să ajungem până la poarta primului Heron's Roost. N-aş fi crezut asta nici în ruptul capului, dar am reuşit. Frunzişul se închise peste drum o ultimă dată -
ficuşi bengalezi şi pini pitici cu bărbi gri de muşchi spaniol -
dar Jack trecu prin el cu Mercedes-ul şi, dintr-odată, vegetaţia se trase în spate. Acolo, intemperiile curăţaseră
complet asfaltul şi capătul drumului era doar o amintire rădăcinoasă, însă era destul de bun pentru Mercedes, care urcă, tresăltând şi legănându-se, un deal spre doi piloni de piatră. Un gard viu mare şi crescut la voia întâmplării, înalt de cinci metri şi jumătate şi Dumnezeu ştie cât de gros, se întindea de o parte şi de cealaltă a pilonilor; începuse să-şi răşchire degetele groase şi verzi pe deal în jos, către junglă.
Erau şi porţi, însă ruginiseră şi stăteau pe jumătate deschise. Nu credeam că Mercedes-ul se va putea strecura printre ele.
Această ultimă porţiune de drum era flancată pe ambele laturi de bătrâni pini australieni de o înălţime impunătoare.
Am ridicat ochii în căutarea păsărilor care să zboare cu capul în jos şi n-am văzut niciuna. La o adică, n-am văzut nici măcar din cele care zboară cum trebuie, deşi auzeam acum zumzetul vag al insectelor.
Jack opri la poartă şi se uită la noi cu părere de rău.
– Bătrâna noastră doamnă n-o să încapă pe acolo.
Am coborât. Wireman se opri să se uite la vechile plăci acoperite cu licheni de pe piloni. Pe cea din stânga scria HERON’S ROOST. Pe cea din dreapta scria EASTLAKE, dar sub asta, cu vârful unui cuţit parcă, mai fusese zgâriat ceva. Odată poate că ar fi fost greu de citit, dar lichenii care creşteau din crestăturile făcute în metal scoteau literele în evidenţă: Abyssus abyssum invocat.
– Ai idee ce înseamnă asta? l-am întrebat pe Wireman.
– Sincer să fiu, ştiu. E un avertisment pe care deseori îl primesc tinerii avocaţi după ce trec examenul de intrare în magistratură. O traducere liberă ar fi: „O greşeală duce la alta.“ Traducerea ad litteram este: „Infernul invocă
infernul.“ Se uită la mine cu ochi sumbri, apoi se întoarse la mesajul de sub numele de familie. Bănuiesc că acesta a fost verdictul final al lui John Eastlake înainte să părăsească
pentru totdeauna versiunea asta de Heron's Roost.
Jack întinse mâna ca să atingă motto-ul zgâriat în metal, apoi păru să se răzgândească. Îl atinse Wireman în locul lui.
– Verdictul, domnilor... şi încă exprimat în limba specifică
legii. Haideţi.
Soarele apune la şapte şi un sfert, mai mult sau mai puţin, şi lumina zilei are viaţă scurtă. Ducem cu rândul coşuleţul de picnic. E al naibii de grea pută asta.
XI
Înainte să intrăm în acţiune, ne-am oprit dincolo de poartă
ca să aruncăm o privire la prima casă a lui Elizabeth pe Duma Key. Reacţia mea dintâi a fost de consternare.
Undeva în adâncul minţii îmi formasem un clar fir narativ: aveam să intrăm în casă, să urcăm la etaj şi să găsim ceea ce fusese camera lui Elizabeth în zilele de demult, când lumea îi spunea Libbit. Acolo, braţul meu lipsă, cunoscut uneori drept Bagheta Magică a Mediumului Edgar Freemantle, avea să mă ghideze la un cufăr vechi (sau poate o umilă ladă de lemn). Înăuntru s-ar fi aflat alte desene, desenele lipsă, cele care aveau să-mi spună unde este Perse şi să rezolve misterul mesei curgătoare. Toate astea înainte de apus.
Frumoasă poveste, însă avea un singur neajuns: jumătatea de sus a lui Heron's Roost nu mai exista. Casa era situată pe o colină expusă şi toată partea superioară
fusese spulberată de cine ştie ce furtună de demult.
Parterul rămăsese, însă era năpădit de cârceii gri-verzui care se încolăciseră şi în jurul pilonilor din faţă. De streşini atârna muşchi spaniol, transformând veranda într-o peşteră. În jurul casei era un covor de şindrilă portocalie spartă, tot ce mai rămăsese din acoperiş. Bucăţile de şindrilă se iţeau dintre ierburile care înlocuiau peluza ca nişte dinţi de uriaş. Ultimii douăzeci şi cinci de metri ai aleii de scoici fuseseră acoperiţi de ficuşi strangulatori. La fel şi terenul de tenis şi ceea ce odinioară părea că fusese o casă
de joacă pentru copii. Alţi lujeri urcau pe pereţii anexei
lungi ca un hambar din spatele terenului şi pe ce mai rămăsese din acoperişul casei de joacă.
– Ce-i aia?
Jack arăta cu degetul între terenul de tenis şi clădirea principală. Acolo, un dreptunghi lung de lichid negru neplăcut la vedere lucea în soarele după-amiezii. Zumzetul de insecte părea să provină în principal de acolo.
– Acum? răspunse Wireman. I-aş spune smârc de smoală.
Dar în agitaţii ani douăzeci, presupun că familia Eastlake i-ar fi zis piscină.
– Să faci baie acolo? zise Jack şi se cutremură.
Piscina era împrejmuită de sălcii. În spatele ei mai era un pâlc des de arbori de piper brazilian şi...
– Wireman, ăia sunt bananieri? am întrebat.
– Mda, zise el. Şi probabil că mişună de şerpi. Brr! Uită-te pe latura vestică, Edgar.
Pe partea dinspre golf, amalgamul de buruieni, lujeri şi cârcei care fusese odată peluza lui John Eastlake făcea loc ierbii de pampas. Briza era vioaie şi vederea era mai bună, făcându-mă să-mi dau seama că singurul lucru pe care rareori îl întâlneşti în Florida este perspectiva de la înălţime.
De acolo aveam senzaţia că golful Mexic se afla la picioarele noastre. Insula Don Pedro era la stânga, iar Casey Key somnola într-o ceaţă albastră-cenuşie la dreapta.
– Podul mobil e tot ridicat, observă Jack, părând amuzat.
Au probleme serioase de data asta.
– Wireman, uită-te acolo jos, de-a lungul potecii ăleia vechi. Vezi?
El urmă traiectoria degetului meu.
