Şi pentru că într-adevăr simţeam că el este cel mai important dintre ei doi, când a zâmbit l-am privit cu maximă atenţie.

VI

Nu aveam la dispoziţie un 4 x 4, dar bătrânul Mercedes sedan al lui Elizabeth părea un substitut bunicel; era construit ca un tanc. Am mers la El Palacio în maşina lui Jack şi am parcat imediat în spatele porţii. Eu şi Jack am mutat proviziile în SEL 500. Treaba lui Wireman era coşuleţul de picnic.

– Dacă tot te duci înăuntru, mai avem nevoie de câteva lucruri, am spus.

Spray antiinsecte şi o lanternă foarte bună. Ai aşa ceva?

El încuviinţă din cap.

– E una cu opt baterii în magazia cu uneltele de grădină. E

profesională.

– Bun. Şi, Wireman?

Îmi aruncă o privire de tip „ce mai e“ - din aceea exasperată, pe care o exprimi în principal cu sprâncenele -

dar nu cârti.

– Pistolul cu harpon. La asta, chiar rânji.

– Si, senor. Para fijaciono.

Cât timp lipsi el, eu am stat sprijinit de Mercedes, uitându-mă la terenul de tenis. Uşa din partea opusă fusese lăsată deschisă. Bâtlanul semi-domesticit al lui Elizabeth era înăuntru, stătea lângă fileu. Mă privea cu ochi albaştri acuzatori.

– Edgar? Jack mă atinse pe cot. Eşti bine?

Nu eram bine şi nu aveam să fiu bine mult timp de atunci înainte. Dar... O să reuşesc, am gândit. Trebuie să reuşesc.

Nu poate să câştige ea.

– Da, am spus.

– Nu-mi place că eşti atât de palid. Arăţi ca atunci când ai venit pe insulă. La ultimele cuvinte, vocea îl lăsă.

– Sunt bine, am întărit şi, pentru câteva clipe, i-am cuprins ceafa cu mâna.

Mi-am dat seama că, în afară de strângerile de mână, aceasta era probabil prima dată când îl atingeam.

Wireman ieşi din casă strângând toartele coşuleţului de picnic cu ambele mâini. Pe cap avea îndesate trei şepci cu cozoroc lung. La subsuoară ţinea pistolul cu harpon al lui John Eastlake.

– Lanterna e-n coş, spuse. La fel şi sprayul anti-insecte şi trei perechi de mănuşi de grădinărit pe care le-am găsit în magazie.

– Genial.

– Si. Dar e unu fără un sfert, Edgar. Dacă vrem să

mergem, putem să ne mişcăm?

M-am uitat la bâtlanul de pe terenul de tenis. Stătea lângă

fileu nemişcat, ca indicatorul unui ceas stricat, şi mă privea nemilos. Era bine aşa; în definitiv, lumea în care trăim e o lume nemiloasă.

– Da, am spus. Să mergem.

VII

Acum îmi regăsisem memoria. Nu era încă într-o stare perfectă de funcţionare, şi până în ziua de azi am uneori îndoieli cu privire la unele nume şi la ordinea în care anumite lucruri s-au petrecut, dar fiecare moment al expediţiei noastre spre casa de la capătul sudic al Duma Key mi-a rămasă clar în minte - ca primul film care m-a bulversat sau primul tablou care mi-a tăiat respiraţia (The Hailstorm, de Thomas Hait Benton). Şi, totuşi, la început m-am simţit detaşat de tot şi de toate, ca un patron al artelor uşor blazat, care priveşte un tablou dintr-un muzeu de mâna a doua. Doar când Jack a găsit păpuşa pe scările care urcau spre nimic am început să-mi dau seama că, în loc să privesc tabloul, mă aflu de fapt în el. Şi că pentru niciunul dintre noi, dacă nu reuşeam s-o oprim, nu mai exista cale de întoarcere. Ştiam că e puternică; dacă putea ajunge până în Omaha şi Minneapolis ca să obţină ceea ce-şi dorea, apoi până în Providence pentru a păstra bunul

astfel obţinut, sigur că era puternică. Cu toate acestea, eu o subestimam. Până când nu ne-am aflat chiar în casa aceea de la capătul sudic al Duma Key, nici-o clipă nu mi-am dat seama cât de puternică este Perse.

VIII

Voiam ca Jack să conducă şi Wireman să stea pe bancheta din spate. Când Wireman întrebă de ce, am spus că am motivele mele şi că sunt încredinţat că, în scurt timp, acestea vor fi evidente.

– Şi dacă mă voi fi înşelat, am adăugat, nimeni nu va fi mai fericit ca mine.

Jack ieşi cu spatele pe drum şi întoarse spre sud. Mai mult din curiozitate decât de altceva, am deschis radioul şi am fost recompensat cu Billy Ray Cyrus, care cânta din toţi rărunchii despre inimioara lui frântă. Jack mormăi şi întinse mâna spre aparat, intenţionând probabil să găsească The Bone. Înainte să apuce, Billy Ray fu înghiţit de o furtună de pârâit electrostatic.

– Isuse, opreşte-l! scheună Wireman.

Dar întâi am dat volumul mai încet. Asta nu ajută cu nimic.

Dimpotrivă, pârâiturile se auziră şi mai tare. Simţeam că mi se clatină plombele, şi am apăsat butonul de OFF înainte să

înceapă să-mi sângereze timpanele.

– Ce-a fost asta? întrebă Jack. Trase pe dreapta. Ochii îi ieşiseră din orbite.

– Să-i spunem mediu infect, am zis. O mică reminiscenţă a experimentelor întreprinse de forţele aviatice ale armatei cu şaizeci de ani în urmă.

– Foarte nostim, spuse Wireman. Jack se uită la radio.

– Vreau să mai încerc o dată.

– N-ai decât, i-am spus şi mi-am acoperit urechea stângă

cu mâna.

Jack apăsă butonul de deschidere. Pârâiturile ce ieşiră din cele patru difuzoare ale Mercedes-ului părură de data aceasta la fel de puternice ca motorul unui avion de vânătoare cu reacţie. Chiar şi cu palma peste ureche, zgomotul îmi sfredeli capul. Mi s-a părut că-l aud pe Wireman ţipând, dar nu eram sigur.

Jack apăsă din nou butonul şi vuietul acela diavolesc se întrerupse.

– Cred că ar trebui să renunţăm la muzică, zise el.

– Wireman? Eşti bine?