În primele trei luni scurse de la accident, petrecute în bună parte la pat, făcuse literalmente sute de acuarele, executându-le într-un ritm pe care John Eastlake şi celelalte fete îl găseau puţin înspăimântător. (Dacă „Nan Melda“
avea şi ea o opinie, aceasta nu se regăsea în articol.) Eastlake încercă să o potolească - la îndemnul doctorului -
dar asta se dovedi contraproductiv. Provocă agitaţie, accese de plâns, insomnie, crize de febră. Fetiţa Elizabeth spunea că, atunci când nu putea să deseneze sau să
picteze, „o durea capul“. Tatăl ei susţinea că, atunci când picta, „Mânca aidoma unuia dintre caii pe care îi plăcea să-i deseneze.“ Autorul articolului, un anume M. Rickert, părea să găsească asta adorabil. Amintindu-mi propriile episoade de voracitate, eu găseam asta mult prea familiar.
Reciteam pentru a treia oară xerocopia aceea neclară, cu Wireman acolo unde s-ar fi aflat braţul meu drept, dacă aş
mai fi avut un braţ drept, când uşa se deschise şi intră
Gene Hadlock. Încă purta cravata neagră şi cămaşa roz-aprins de la expoziţie, deşi cravata fusese lărgită şi gulerul descheiat. Încă purta pantaloni verzi şi ghetre verzi peste pantofi. Ţinea fruntea în pământ. Când ridică ochii, am văzut o faţă lungă şi tristă ca a unui copoi bătrân.
– Unsprezece şi nouăsprezece, zise el. N-a existat nici-o clipă vreo speranţă.
Wireman îşi îngropa faţa în palme.
XI
Am ajuns la Ritz la unu fără un sfert noaptea, şchiopătând de oboseală şi nedorindu-mi să fiu acolo. Îmi doream să fiu în dormitorul meu din Marele Roz.
Voiam să stau întins în mijlocul patului meu, să împing pe podea păpuşa cea nouă şi ciudată, s-o împing odată cu pernuţele ornamentale, şi s-o strâng în braţe pe Reba.
Voiam să stau întins acolo şi să mă uit la ventilatorul pornit.
Mai mult ca orice, voiam să ascult conversaţia şoptită a scoicilor de sub casă, în timp ce mă fura somnul.
În schimb, trebuia să mă mulţumesc cu lobby-ul ăla: prea împodobit, prea plin de oameni şi muzică (pian de cocteil chiar şi la ora aceea) şi, mai presus de toate, prea luminat.
Totuşi, acolo era familia mea. Ratasem cina festivă. Nu voiam să ratez şi micul dejun festiv.
I-am cerut recepţionerului cheia. Mi-o dădu împreună cu un teanc de mesaje. Le-am deschis unul după celălalt.
Majoritatea erau felicitări. Cel din partea lui Ilse era diferit.
Am citit: Te simţi bine? Dacă nu te văd până la 8 dimineaţa, vin după tine. Consideră că te-am avertizat.
La fundul teancului era unul din partea lui Pam. Mesajul în sine conţinea doar patru cuvinte: Ştiu că a murit. Orice altceva ar mai fi fost de spus era exprimat de obiectul ataşat. Era cheia de la camera ei.
XII
Cinci minute mai târziu, stăteam în faţa camerei 847 cu cheia în mână. O mişcăm spre yală, întindeam degetul spre clopoţel, apoi mă uitam înapoi spre lifturi. Probabil că am stat acolo cinci minute sau mai mult, prea epuizat ca să iau o hotărâre, şi aş fi stat şi mai mult dacă n-aş fi auzit uşile liftului deschizându-se, urmate de râsul unor oameni ameţiţi, bine-dispuşi. Mă temeam că va fi cineva cunoscut -
Tom şi Bozie, sau marele Ainge şi soţia lui. Poate chiar Lin şi Ric. Până la urmă, nu rezervasem tot palierul, dar în bună
parte îl rezervasem.
Am vârât cheia în broască. Era din acelea electronice pe care nici măcar nu trebuie să le roteşti. Se aprinse un led verde şi, în vreme ce râsul din josul holului se apropia, m-am strecurat înăuntru.
Comandasem pentru ea un apartament, iar livingul era mare. Din câte se părea, avusese loc o petrecere înainte de expoziţie, căci se vedeau două măsuţe de la room-service şi o mulţime de farfurii cu rămăşiţe de gustări pe ele. Am observat două - ba nu, trei frapiere cu şampanie. Două
sticle stăteau cu fundul în sus, soldaţi căzuţi la datorie. A treia părea să mai fie încă în viaţă, chiar dacă pe ultima sută de metri.
Asta mă duse din nou cu gândul la Elizabeth. Am văzut-o şezând lângă Oraşul ei de Porţelan, semănând cu Katherine Hepburn în Femeia anului spunând: Vezi cum am pus copiii în faţa şcolii! Hai să vezi!
Durerea este cea mai mare putere a dragostei. Aşa spune Wireman.
Mi-am croit drum pe după scaunele în care cei apropiaţi şi dragi mie şezuseră, vorbiseră şi râseseră şi - eram sigur de asta - toastaseră în cinstea lucrării mele artistice şi a norocului meu. Am luat ultima sticlă de şampanie din balta în care zăcea, am ridicat-o spre fereastra panoramică prin care se vedea Sarasota Bay, şi am spus:
– Pentru tine, Elizabeth. Hasta la vista, mi amada.
– Ce înseamnă „amada“?
M-am întors. Pam stătea în uşa dormitorului. Purta o cămaşă de noapte albastră de care nu-mi aminteam. Avea părul desfăcut. Nu-l mai avusese atât de lung de când Ilse era la gimnaziu. Îi ajungea până pe umeri.
– Înseamnă „dragă“, am zis. Am învăţat de la Wireman. El a fost însurat cu o mexicancă.
– Da?
– A murit. Cine ţi-a spus de Elizabeth?
– Tânărul care lucrează pentru tine. L-am rugat să mă
sune dacă are veşti. Îmi pare foarte rău.
Am zâmbit. Am încercat să pun sticla de şampanie înapoi şi n-am nimerit frapiera. La naiba, n-am nimerit nici masa.
Sticla ateriza pe covor şi se rostogoli. Odată, Fiica Naşului fusese o copilă, întinzând desenul ei cu un cal zâmbitor spre aparatul fotografului, care probabil că era un tip plin de viaţă cu pălărie de pai şi mâneci aplicate. Apoi fusese o femeie bătrână în scaun cu rotile, din care viaţa se scurgea într-un acces de pandalie în vreme ce agrafa cu voal i se desprindea din păr şi zbura prin aer în lumina neoanelor din biroul unei galerii de artă. Şi între aceste două momente?
