Masa se scurge.
O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu.
Scufund-o înapoi în somn.
Erau toate înfiorătoare, dar ultimul rând îmi trezi furnicături prin carnea braţelor.
– Nimic altceva? am întrebat, dându-i invitaţia înapoi.
– Mi-a spus numele de vreo două ori. M-a recunoscut. Şi l-a spus pe al tău, Edgar.
– Aruncă o privire la asta, am zis şi am împins pe masă
plicul cu clapetă.
El mă întrebă de unde-l am şi i-am spus. El zise că totul pare puţin prea convenabil, iar eu am ridicat din umeri. Îmi aduceam aminte ceva ce-mi spusese Elizabeth - Apa curge mai repede acum. Imediat ajunge la praguri. Ei, bine,
pragurile erau aici. Aveam un sentiment că acesta era doar începutul apei învolburate.
Şoldul începea să nu mă mai deranjeze atât de tare, suspinele lui de seara târziu se transformaseră în simple smârcâieli. Potrivit înţelepciunii populare, câinele e cel mai bun prieten al omului, însă eu aş vota pentru aspirină.
Mi-am tras scaunul pe după masă şi m-am aşezat lângă
Wireman, de unde puteam citi titlul de ziar: O FETIŢĂ-MINUNE PE DUMA KEY? Dedesubt era o fotografie. În ea apărea un bărbat pe care-l cunoşteam bine, într-un costum de baie pe care-l cunoşteam bine: John Eastlake în încarna-rea lui mai zveltă. Zâmbea şi ţinea în aer o fetiţă
zâmbitoare. Aceasta era Elizabeth, părând de aceeaşi vârstă ca în portretul de familie cu Tati şi Fetele Lui, numai că acum ea întindea spre obiectiv un desen, ţinându-l cu ambele mâini, şi purtând un bandaj înfăşurat în jurul capului. Mai era o fată, mult mai mare, în fotografie - sora cea mare, Adriana, şi da, era posibil să fi avut păr morcoviu
- dar la început, eu şi Wireman nu i-am acordat mare atenţie. Nici ei şi nici lui John Eastlake. Şi nici chiar copilei cu capul bandajat.
– Maică Precistă, făcu Wireman.
În desen apărea un cal care se uita peste bârna unui gard.
Calul afişa un zâmbet nepotrivit (şi necabalin). În fundal, cu spatele, era o fetiţă cu o sumedenie de cârlionţi aurii, întinzând spre calul zâmbăreţ un morcov de dimensiunea unei puşti de vânătoare. De ambele părţi, încadrând desenul aproape ca nişte cortine, se vedeau palmieri.
Deasupra erau nori pufoşi, albi, şi un soare mare, care împrăştia raze fericite de lumină.
Era un desen de copil, însă talentul cu care îl crease era evident. Calul avea o joie de vivre care făcea din zâmbet poanta unei glume bune. Puteai aduna o duzină de studenţi la arte plastice într-o încăpere, le puteai spune să deseneze un cal fericit şi eram gata să pun pariu că niciunuia dintre ei nu i-ar fi reuşit atât de bine. Nici chiar morcovul uriaş nu
părea nelalocul lui, ci făcea parte din poantă, un intensificator, un steroid artistic.
– Nu e o glumă, am murmurat, aplecându-mă mai aproape... numai că asta nu ajută la nimic. Accesul meu la desen era împiedicat de patru lucruri: mai întâi era fotografia, apoi reproducerea fotografiei în ziar, după care venea xerocopia reproducerii din ziar a fotografiei... şi mai era şi factorul timp la mijloc. Peste optzeci de ani, dacă nu greşeam calculele.
– Ce nu-i o glumă? întrebă Wireman.
– Felul în care e exagerată dimensiunea calului. Şi a morcovului. Până şi razele de soare. E strigătul de voioşie al unui copil, Wireman!
– O păcăleală, asta e. Altceva nu se poate. Ea trebuie să fi avut doi ani! Un copil de doi ani nu ştie să deseneze nici oameni din beţe pe care să-i numească mami şi tati, nu crezi?
– Ce i s-a întâmplat lui Candy Brown tot păcăleală a fost?
Sau ce spui de glonţul pe care-l aveai în creier? Ala pe care acum nu-l mai ai?
El păstră tăcerea.
Am lovit cu degetul în FETIŢA-MINUNE.
– Uite, au găsit până şi termenul potrivit. Nu crezi că dacă
ar fi fost sărmană şi neagră, ar fi numit-o MONSTRULET
NEGRU şi-ar fi trimis-o la circ, undeva? Eu aşa cred.
– Dacă ar fi fost sărmană şi neagră, nici n-ar fi ajuns în ziar. Sau, mai bine, nici n-ar fi căzut din şaretă.
– Asta s-a întâm...
M-am oprit, cu privirea reţinută din nou de fotografia aceea neclară. Acum mă uitam la sora mai mare. La Adriana.
– Ce? întrebă Wireman şi, după ton, parcă ar fi spus Ce mai e acuma?
– Costumul ei de baie. Ţi se pare cunoscut?
– Nu văd mare lucru, doar partea de sus. Elizabeth acoperă restul cu desenul.
– Dar partea pe care o vezi? Se uită vreme îndelungată.
– Mi-aş dori să am o lupă.
