– Nu, murmură Wireman.

Sigur că jocul ăsta de-a „să spunem“ s-a dovedit a fi mult prea precis. Craniul scumpei mele If-So-Girl fusese fracturat în trei locuri în urma unor repetate lovituri de sus în jos şi a sângerat abundent.

Mary a tras-o după ea. Urma de sânge străbătea combinaţia de living cu bucătărie (mirosul desenului ars cel mai probabil încă plutea în aer) şi holul scurt dintre dormitor şi ungherul pe care Illy îl folosea ca birou. În baia de la capătul holului, Mary a umplut cada şi în ea a înecat-o pe fiica mea inconştientă, ca pe o pisicuţă de pripas. Când şi-a încheiat misiunea, s-a dus în living, s-a aşezat pe sofa şi s-a împuşcat în gură. Glonţul i-a ieşit prin creştetul capului, împroşcându-i ideile despre artă, împreună cu câteva mănunchiuri bune de păr, pe peretele din spatele ei. Atunci mai era doar puţin până la patru dimineaţa. Locatarul de la etajul inferior era un insomniac care a recunoscut împuşcătura drept ceea ce era şi a sunat la poliţie.

– De ce a înecat-o? întrebă Wireman. Asta nu înţeleg eu.

Pentru că aşa operează Perse, mi-am spus.

– Acum n-o să ne gândim la asta, am zis. Bine? El se întinse şi mă strânse de mână.

– Bine, Edgar.

Şi dacă rezolvăm ce avem de rezolvat, poate că niciodată

n-o să fie nevoie să ne gândim la asta, mi-am spus.

Dar eu o înecasem pe fiica mea. Eram sigur de asta. Eu o desenasem pe plajă.

Fiica mea moartă. Fiica mea înecată. Înecată în nisip, pradă valurilor.

O să vrei să, spusese Elizabeth, dar sub nici-o formă să

nu.

O, Elizabeth...

Uneori nu avem de ales.

În bucătăria însorită a Marelui Roz, am băut toţi trei cafea tare până când ne-a ieşit transpiraţia pe obraji. Eu am luat trei aspirine, apoi încă o doză de cofeină, după care l-am trimis pe Jack să aducă două maculatoare Artisan. I-am spus să ascută toate creioanele colorate pe care le găseşte, dacă tot se duce la etaj.

Wireman umplu un rucsăcel de plastic cu provizii din frigider: morcovi şi castraveţi curăţaţi, şase cutii de pepsi, trei sticle mari de apă Evian, nişte carne friptă şi unul dintre Puii Astronauţi ai lui Jack, încă în capsula lui transparentă.

– Mă surprinde că te mai poţi gândi la mâncare, zise el pe un ton slab de reproş.

– Mâncarea nu mă interesează câtuşi de puţin, am spus, dar poate că va trebui să desenez cine ştie ce. De fapt, sunt convins că va trebui să desenez ceva. Şi activitatea asta arde calorii cu toptanul.

Jack se întoarse cu maculatoarele şi creioanele. Le-am aruncat o privire, după care l-am trimis înapoi la etaj după

nişte radiere. Bănuiam că mi-ar mai fi trebuit unele lucruri -

nu ne trebuie întotdeauna? - dar nu-mi dădeam seama care ar putea fi. M-am uitat la ceas. Era douăsprezece fără zece.

– Ai pozat podul mobil? l-am întrebat pe Jack. Te rog, spune-mi că da.

– Mda, dar mă gândeam că... povestea cu rubeola...

– Să vedem pozele, am spus.

Jack băgă mâna în buzunarul de la spate şi scoase câteva fotografii Polaroid. Le frunzări şi-mi întinse patru, pe care le-am întins pe masa din bucătărie aşa cum aş fi întins nişte cărţi la un joc de solitaire. Am luat un maculator Artisan şi am început să desenez cu rapiditate fotografia în care se vedeau cel mai bine roţile zimţate şi lanţurile de sub podul mobil ridicat - era doar un poduleţ cu o singură bandă pe sens. Braţul drept continua să mă furnice: o senzaţie surdă, somnolentă.

– Povestea cu rubeola a fost genială, am spus. Îi va ţine aproape pe toţi departe de insulă. Dar „aproape“ nu

ajunge. Mary n-ar fi păstrat distanţa faţă de fiica mea dacă

cineva i-ar fi spus că Illy suferă de varie... Futu-i!

Ochii mi se înceţoşaseră şi o linie care ar fi trebuit să fie dreaptă o luă razna într-o parte.

– Ia-o uşor, Edgar, mă îndemnă Wireman.

M-am uitat la ceas: 11.58. Podul mobil avea să se ridice la prânz; ăsta era programul. Am clipit ca să îndepărtez lacrimile şi m-am reapucat de desenat. Mecanisme prindeau viaţă de sub vârful creionului meu negru Venus şi, chiar şi acum, când Ilse nu mai era, mă cuprinse fascinaţia de a vedea ceva real apărând din nimic - ca o siluetă

desprinzându-se din ceaţă. Şi de ce nu? Când ar fi fost un moment mai bun? Era un refugiu.

– Dacă are o persoană cu ajutorul căreia să ne atace şi podul mobil e scos din funcţiune, o s-o trimită pur şi simplu pe podul pietonal de la insula Don Pedro, zise Wireman.

Fără să ridic ochii de la desen, am spus:

– Poate că nu. Mulţi nu ştiu că există Sunshine Walkway şi sunt convins că nici Perse nu ştie.

– De ce?

– Pentru că a fost construit în anii cincizeci, chiar tu mi-ai spus, şi ea dormea atunci.

Se gândi la asta un moment, apoi spuse:

– Crezi că poate fi înfrântă, aşa-i?

– Da, cred. Probabil nu ucisă, dar poate fi adormită la loc.

– Ştii cum?

Găsind spărtura din masă şi astupând-o, aproape că am spus... dar asta nu avea sens.

– Nu încă. Mai sunt câteva desene de Libbit la cealaltă

casă. Aia din capătul sudic al insulei. Ele or să ne spună

unde este Perse şi mie or să-mi spună ce să fac.

– De unde ştii că mai sunt?

Pentru că altfel nu poate fi, aş fi spus, dar tocmai atunci sună sirena de amiază. La o jumătate de kilometru de noi, podul mobil dintre Duma Key şi Casey Key - singura legătură nordică dintre noi şi coastă - se ridica. Am numărat

până la douăzeci, rostind Mississippi între fiecare cifră, aşa cum făceam în copilărie. Apoi am şters din desenul meu cea mai mare roată dinţată. Făcând asta, am resimţit - în braţul amputat, da, dar şi deasupra ochilor, exact în mijloc -

senzaţia înfăptuirii unui act de o precizie desăvârşită.