Îmi luă cincisprezece secunde să ajung la capătul pasarelei, poate chiar mai puţin, dar în acest răstimp am mai văzut trei mingi de tenis plutind în apă. Apoi şase, apoi opt. Cele mai multe erau în dreapta mea - la nord.

Nu eram atent pe unde călcam şi am plonjat de pe pasarelă, fluturând din braţe. Am aterizat pe nisip încă

alergând şi poate că aş fi rămas în picioare dacă aş fi căzut pe piciorul teafăr, dar n-a fost aşa. O durere zimţată îmi urcă în spirală pe piciorul beteag, de la tibie la genunchi la şold, şi m-am prăvălit cât eram de mare în nisip. La cincisprezece centimetri în faţa nasului meu era una dintre blestematele alea de mingi de tenis, cu puful culcat de apă.

DUNLOP era scris pe ea cu litere negre ca smoala iadului.

M-am opintit în picioare, uitându-mă îngrozit spre golf. În faţa Pala zo-ului nu erau decât câteva mingi, dar mai spre nord, aproape de Marele Roz, am văzut o flotilă verde - cel puţin o sută, probabil mult mai multe.

Nu înseamnă nimic. Ea e în siguranţă. A ars desenul şiacum doarme buştean în apartamentul ei la o mie cincisute de kilometri depărtare de aici.

– Nu înseamnă nimic, am spus, dar acum vântul care-mi sufla părul pe spate mi se părea rece şi nu călduţ. Am pornit şontâcăind spre Marele Roz, acolo unde nisipul era ud şi tasat şi strălucitor. Ciripelele îşi luau zborul din faţa mea în nori de aripi. Din timp în timp, câte un val îmi arunca o minge de tenis la picioare. Erau o mulţime acum, împrăştiate pe nisipul ud. Apoi am ajuns la o ladă spartă pe care scria Dunlop Mingi de Tenis şi REBUTURI DE

FABRICAŢIE VRAC. Era înconjurată de mingi care tresăltau pe creasta valurilor.

Am rupt-o la fugă.

XI

Am descuiat uşa şi am lăsat cheia să atârne în broască. M-am avântat spre telefon şi am văzut că ledul de mesaje pâlpâia. Am păsat butonul de PLAY. Vocea inexpresivă de bărbat a robotului îmi spuse că mesajul fusese primit la 6.48 AM, ceea ce însemna că-l ratasem cu mai puţin de o jumătate de oră. Apoi vocea lui Pam răsună din difuzor. Am înclinat capul, aşa cum îl înclini atunci când încerci să te fereşti ca o şarjă de cioburi de sticlă să nu te lovească drept în faţă.

„Edgar, a sunat poliţia şi au spus că Illy e moartă! Au spus că o femeie pe nume Mary Ire a mers la apartamentul ei şi a ucis-o! Una dintre prietenele tale! Una din cercul tău de iubitori ai artei din Florida ne-a ucis fiica!“ Izbucni într-un acces năvalnic de lacrimi... apoi râse. Era oribil râsul acela.

Mi s-a părut că un ciob de sticlă mi-a tăiat faţa. „Sună-mă, nemernicu' naibii! Sună-mă şi explică-te. Ai spus că va fi ÎN

SIGURANŢĂ!“

Apoi alte lacrimi. Fură întrerupte de un clic. Urmă

zumzetul liniei deschise.

Am întins mâna şi am apăsat butonul de OFF, reducându-l la tăcere.

Am ieşit în camera Florida şi m-am uitat la mingile de tenis care încă tresăltau pe muchia valurilor. Mă simţeam dublat, ca un om care priveşte un om.

Gemenele moarte îmi lăsaseră un mesaj în studio - Unde sora noastră? Oare Illy să fi fost sora la care se refereau?

Aproape c-o auzeam pe hârca aia cum râde şi aproape c-o vedeam cum aprobă din cap.

– Aici eşti, Perse? am întrebat.

Vântul sufla furios prin panourile de plasă ale camerei Florida. Valurile se spărgeau pe plajă cu regularitatea unui metronom. Păsările zburau deasupra apei, ciripind. Pe plajă

vedeam o altă cutie spartă de mingi de tenis, aproape pe jumătate îngropată în nisip. O comoară din partea mării; dreptul celui ce găseşte oferit de caldo largo. Da, se uita la mine. Aştepta să cedez nervos. Eram mai mult decât sigur.

În timpul zilei poate că dormeau - cum să-i numesc?

gardienii ei? - însă ea nu.

– Câştig eu, câştigi şi tu, am spus. Dar tu crezi că ai avut ultimul cuvânt, aşa-i? Deşteaptă, Perse a mea.

Sigur că era deşteaptă. Era un joc pe care-l juca de mult timp. Aveam o bănuială că era deja bătrână când Copiii lui Israel încă fojgăiau prin grădinile din Egipt. Uneori dormea, dar acum era trează.

Şi braţul ei era lung.

Telefonul începu să sune. M-am întors în casă, simţindu-mă în continuare ca doi Edgari, unul cu picioarele pe pământ, celălalt plutind deasupra capului său, şi am ridicat. Era Dario. Părea contrariat.

– Edgar? Ce-i porcăria asta cu tablourile care nu trebuie expediate la...

– Nu acum, Dario, am spus. Taci.

Am întrerupt legătura şi am sunat-o pe Pam. Acum că nu mă gândeam, numărul ei îmi veni fără absolut nici-o problemă; mă ghidă fenomenul ăla minunat care este memoria neuromusculară. Îmi trecu prin gând că omenirea poate s-ar descurca mai bine dacă ar avea doar genul acesta de memorie.

Pam era mai calmă. Nu ştiu ce luase, dar deja îşi făcea efectul. Am discutat vreme de douăzeci de minute. Bună

parte din conversaţie ea plânse şi-mi aduse când şi când acuzaţii, dar când eu n-am făcut nici-o încercare de a mă

apăra, furia ei se nărui în suferinţă şi dezorientare. Am aflat elementele importante ale situaţiei, sau aşa mi s-a părut atunci. Mai era însă un element extrem de important care ne scăpa amândurora, dar cum a spus odinioară un înţelept: „Nu-i poţi lovi dacă nu-i poţi vedea“, iar funcţionarul de la poliţie care o sunase pe Pam nu se

gândise să-i spună ce adusese Mary Ire la apartamentul din Providence al fiicei noastre.

Pe lângă pistol, se înţelege. Pistolul Beretta.

– Poliţia spune că trebuie să fi venit cu maşina, conducând practic zi şi noapte fără a se opri, zise Pam cu tristeţe. N-ar fi putut urca într-un avion cu un asemenea pistol. De ce a făcut-o? Tot din cauza unuia dintre tablourile alea ale tale de rahat?

– Sigur, am spus. A cumpărat unul. Nu m-am gândit la asta nici-o clipă. Nu m-am gândit nici-o clipă la ea. Nici măcar o clipă. De blestematul ăla de iubit al lui Illy îmi făceam eu griji.

Vorbind foarte calm, fosta mea soţie - asta era acum, în mod categoric - spuse:

– Tu ai făcut asta.

Da. Eu. Ar fi trebuit să-mi dau seama că Mary Ire va cumpăra cel puţin un tablou şi că probabil va dori o pânză

din seria Fata şi corabia - cele mai toxice dintre toate. Şi n-ar fi vrut nici să rămână la Scoto, nu când ea locuia puţin mai încolo, în Tampa. Din câte ştiam, îl putea avea în portbagajul bătrânului ei Mercedes când mă dusese la spital. De acolo se putuse duce aţă acasă la ea, pe insulele Davis, ca să-şi ia pistolul automat pe care îl ţinea pentru autoapărare. La naiba, ar fi fost deja în drum spre nord.

Partea asta ar fi trebuit cel puţin s-o bănuiesc. O

întâlnisem, în definitiv, şi ştiam ce părere avea despre lucrările mele.

– Pam, ceva foarte rău se întâmplă pe insula asta. Eu...

– Crezi că-mi pasă de asta, Edgar? Sau de motivul care a împins-o pe femeia aia s-o facă? Din cauza ta, fiica noastră

a fost ucisă. Nici nu vreau să-ţi mai vorbesc vreodată, nu vreau să te mai văd vreodată şi mai repede mi-aş scoate singură ochii decât să mă mai uit vreodată la vreun tablou al tău. Trebuia să mori când te-a lovit macaraua aia. Era o înfricoşătoare chibzuială în vocea ei. Ala ar fi fost într-adevăr un final fericit.

Urmă un moment de tăcere, apoi din nou zumzetul de linie deschisă. M-am gândit să dau cu telefonul în peretele din cealaltă parte a camerei, dar Edgar care plana deasupra capului meu mă opri. Edgar care plana deasupra capului meu spuse că poate asta-i va provoca lui Perse prea multă

plăcere. Aşa că am pus încet receptorul în furcă şi apoi, vreme de zece minute, am stat acolo, clătinându-mă pe picioare, în viaţă, în vreme ce fiica mea de nouăsprezece ani era moartă, nu împuşcată, totuşi, ci înecată în propria ei cadă de un critic de artă dus cu pluta.