închizi telefonul! Asta avu efect.

– Tat... i?

Era o lume întreagă de mirare în cuvântul acesta frânt.

– Da, scumpo... tati.

– Dacă eşti într-adevăr tati... O pauză lungă. O vedeam în bucătăria ei, desculţă (cum fusese în ziua aceea în Micul Roz, uitându-se la desenul cu păpuşa şi mingile de tenis plutitoare), cu capul plecat, cu părul atârnându-i în jurul feţei. Absentă, poate aproape în pragul nebuniei. Şi pentru prima dată am început nu doar să mă tem de Perse, ci şi s-o urăsc.

– Ilse... Prăjiturică... Vreau să mă asculţi...

– Spune care e numele meu de internet. În vocea ei se simţea acum un soi de viclenie şocată. Dacă eşti într-adevăr tati, spune care e numele meu de internet.

Şi dacă nu aveam să-i spun, mi-am dat seama, urma să

închidă. Pentru că ceva ajunsese la ea. Ceva începuse s-o manipuleze, să-ţi ţeasă în jurul ei pânza de păianjen. Doar că nu era un lucru. Era o ea.

Numele de internet al lui Illy. Un moment, n-am reuşit să

mi-l amintesc. O poţi face, zise Kamen, dar Kamen era mort.

– Nu eşti... tăticu' meu, zise fata absentă de la celălalt capăt al firului şi fu din nou pe punctul de a închide.

Gândeşte prin derivare, mă sfătui Kamen cu calm. Chiar şi atunci, mi-am spus, fără să ştiu de ce-mi spuneam asta.

Chiar şi atunci, chiar şi mai târziu, chiar şi acum, chiar şiaşa... 15

– Nu eşti tăticu' meu, eşti ea, spuse Ilse. Vocea aceea ameţită şi tărăgănată, atât de necaracteristică ei. Tăticu'

meu e mort. Am văzut asta într-un vis. La re...

– If so! am strigat, nepăsându-mi dacă-l trezesc sau nu pe Wireman. Negândindu-mă măcar la Wireman. Tu eşti If-SoGirl!

O pauză lungă la celălalt capăt al firului. Apoi:

– Şi restul?

A urmat un alt moment de gol absolut, apoi mi-am spus: Alicia Keyes cântă la pian... claviatură... câte clape...

– Optzeci şi opt, am spus. Tu eşti If-So-Gir188.

Urmă o pauză lungă, lungă. Păru o veşnicie. Apoi ea începu să plângă.

– Tati, ea a spus că eşti mort. Ăsta e singurul lucru pe care l-am crezut. Nu doar pentru că l-am visat, ci pentru că a sunat mami şi a spus că Tom a murit. Am visat că eşti trist şi că ai intrat în golf. Am visat că te-a prins curentul submarin şi că te-ai înecat.

– Nu m-am înecat, Ilse. Sunt bine, îţi jur.

Povestea curse sincopat, întreruptă de lacrimi şi digresiuni. Îmi era clar că, auzindu-mi vocea, Ilse se liniştise, dar nu se lecuise. Era în derivă, straniu dezancorată în curgerea timpului; se referea la expoziţia de la Scoto de parcă ar fi avut loc cu cel puţin o săptămână în urmă, şi se întrerupse o dată ca să-mi spună că un prieten al ei a fost arestat pentru „cruponare“. Asta o făcu să râdă

dezlănţuit, de parcă ar fi fost beată sau drogată. Când am întrebat-o ce înseamnă cruponare, mi-a spus că nu are importanţă. A spus că e posibil să fi visat şi asta. Acum părea din nou lucidă. Lucidă... dar nu în regulă. A spus că

ea este o voce în capul ei, dar că se aude şi din gurile de scurgere şi din vasul de toaletă.

15 Even then, even later, even now, even so (n. tr.).

Wireman veni la un punct anume al discuţiei noastre, aprinse neoanele din bucătărie şi se aşeză la masă cu harponul în faţa lui. Nu spuse nimic, ci ascultă doar ce vorbeam eu.

Ilse spuse că începuse să se simtă ciudat - mai precis,

„apucată de tremurici“ - din prima clipă când pusese piciorul în apartament. La început a fost doar o senzaţie de ameţeală, dar în scurt timp a simţit şi greaţă - aşa cum simţise în ziua în care încercaserăm să parcurgem spre sud singurul drum de pe Duma Key. S-a agravat tot mai mult. O

femeie i-a vorbit din chiuvetă, i-a spus că tatăl ei e mort.

Ilse spuse că după aia s-a dus să facă o plimbare ca să-şi limpezească mintea, dar că a hotărât să se întoarcă

imediat.

– Poate că din cauza poveştilor ălora de Lovecraft pe care le-am citit pentru examenul la literatură americană, spuse ea. Mă tot gândeam că mă urmăreşte cineva. Femeia aia.

Înapoi în apartament, începuse să gătească nişte terci de ovăz, spunându-şi c-o va drege puţin la stomac, dar numai vederea lui când începuse să se îngroaşe o îngreţoşase - de fiecare dată când amesteca în el i se părea că vede ceva acolo. Cranii. Feţe de copiii care strigă. Apoi chipul unei femei. Femeia avea prea mulţi ochi, spuse Ilse. Femeia din terciul de ovăz spunea că tatăl ei e mort şi că mama ei nu ştie încă, dar că atunci când va şti, va da o petrecere.

– Aşa că m-am dus să fac nani, spuse ea, regresând inconştient la o exprimare infantilă, şi atunci am visat că

femeia are dreptate şi că tu eşti mort, tati.

M-am gândit s-o întreb când sunase mama ei, dar mă

îndoiam că-şi va aminti, şi oricum nu avea importanţă. Dar, pentru Dumnezeu, nu simţise Pam nimic nelalocul lui în afară de oboseală, mai ales după ce purtasem acea discuţie la telefon cu ea? Era oare surdă? În mod sigur nu eram singurul care să poată auzi confuzia asta în vocea lui Ilse, sfârşeala asta. Dar poate că nu era atât de afectată când o sunase Pam. Perse era puternică, dar asta nu însemna că

nu are nevoie de timp pentru a-şi pune opera în practică.

Mai ales la distanţă.

– Ilse, mai ai desenul pe care ţi l-am dat? Cel cu fetiţa şi cu mingile de tenis? Sfârşitul jocului, l-am intitulat.

– Ăsta-i alt lucru comic, zise ea. Simţeam că încearcă să

fie coerentă, aşa cum un beţiv tras pe dreapta de un poliţist încearcă să pară treaz. Voiam să-l dau la înrămat, dar n-am apucat s-o fac, aşa că l-am prins pe peretele camerei mari cu piuneze. Ştii, combinaţia de living şi bucătărie. Acolo te-am servit cu ceai.

– Da.

Nu fusesem niciodată în apartamentul ei din Providence.

– Unde să-l pot... să-l pot privi... da' cân' m-am întols...

nnn...

– Te ia cu somn? Nu adormi, Prăjiturică!