Vreau s-o duc de aici înainte să apară Gene Hadlock, dacă e posibil. Dacă o vede, o să-l apuce pandaliile. Şi ştii ce înseamnă asta.
– Zece, am repetat şi am împins-o pe Elizabeth în camera cu bufetul suedez, ca să privească tablourile de acolo.
Mulţimea continua să ne urmeze. Mary Ire începuse să ia notiţe. Ilse îşi strecură o mână în scobitura cotului meu şi-mi zâmbi. I-am zâmbit înapoi, dar aveam din nou senzaţia aceea că trăiesc un vis. Genul acela de vis care se poate preschimba în orice clipă într-un coşmar.
Elizabeth exclamă la Văd luna şi la seria Duma Road, dar felul în care întinse mâinile spre Trandafirii cresc din scoici, ca pentru a-l îmbrăţişa, îmi făcu pielea ca de găină. Coborî la loc braţele şi se uită peste umăr la mine.
– Asta e chintesenţa, zise ea. Chintesenţa Dumei. Motivul pentru care cei care au trăit acolo o vreme nu mai pot pleca niciodată cu adevărat. Chiar dacă trupurile lor părăsesc locul, inimile lor rămân.
Se uită iar la tablou şi aprobă din cap.
– Trandafirii cresc din scoici. Corect aşa.
– Mulţumesc, Elizabeth.
– Nu, Edgar - eu îţi mulţumesc.
Am aruncat o privire înapoi spre Wireman şi l-am văzut discutând cu celălalt avocat din cealaltă viaţă a mea.
Păreau să se înţeleagă de minune. Speram doar ca Wireman să nu se scape şi să-i spună Bozie. După aceea m-am întors la Elizabeth. Ea se uita încă la Trandafirii cresc din scoici şi se ştergea la ochi.
– Îmi place mult ăsta, zise ea, dar ar trebui să trecem la următoarele.
După ce văzu celelalte tablouri şi schiţe din camera cu bufetul suedez, spuse ca pentru sine:
– Sigur că ştiam că va veni cineva. Dar n-aş fi ghicit niciodată că va fi cineva care să producă lucrări de o asemenea forţă şi tandreţe.
Jack mă lovi uşor pe umăr, apoi se aplecă pentru a-mi murmura la ureche.
– Doctorul Hadlock a intrat în clădire. Wireman vrea să
grăbeşti prezentarea, dacă poţi.
Galeria principală - acolo unde erau expuse tablourile Fata şi corabia - se afla în drum spre birou, şi Elizabeth putea pleca pe uşa de serviciu din spate după ce-şi va fi băut licoarea răcoritoare; la drept vorbind, pe acolo avea să fie şi mai convenabil pentru scaunul ei cu rotile. Hadlock o putea însoţi, dacă dorea. Însă mă temeam s-o duc pe lângă seria Corabia, iar îngrijorarea mea nu se mai datora opiniei sale critice.
– Haide, spuse ea şi lovi cu inelul ei cu ametist în braţul scaunului cu rotile. Hai să le vedem. Nu trage de timp.
– Prea bine, am făcut, şi am pornit s-o împing spre galeria principală.
– Te simţi bine, Eddie? întrebă Pam pe o voce joasă.
– Da, am spus.
– Ba nu. Care e problema?
Am clătinat doar din cap. Ne aflam acum în încăperea principală. Tablourile erau suspendate la o înălţime de aproximativ doi metri; încăperea era în rest deschisă.
Pereţii, acoperiţi cu o pânză aspră maronie care semăna cu pânza de sac, erau goi cu excepţia lui Wireman priveşte spre vest. Am împins scaunul lui Elizabeth încet înainte.
Roţile nu făceau zgomot pe covorul albastru-pal. Murmurul mulţimii din spatele nostru fie încetase, fie urechile mele reuşiseră să-l elimine. Mi se părea că văd tablourile pentru întâia oară şi arătau straniu, ca nişte instantanee decupate dintr-o peliculă cinematografică. Fiecare imagine era puţin mai clară, puţin mai focalizată, dar mereu aceeaşi în
esenţă, aceeaşi corabie pe care o zărisem prima oară
într-un vis. Era întotdeauna la apus şi lumina care umplea cerul spre vest era mereu o titanică nicovală roşie care împrăştia sânge peste apă şi infecta cerul. Corabia era un cadavru cu trei catarge, ceva care venise adus de apă din leprozeria celor morţi. Velele ei erau zdrenţuite. Puntea ei era pustie. Era ceva oribil în fiecare linie unghiulară şi, deşi era imposibil să-ţi dai bine seama de ce, te temeai pentru fetiţa singură în barcă, fetiţa care apărea la început într-o rochiţă cu carouri de X-şi-O, fetiţa care plutea pe golful închis la culoare ca vinul.
În prima versiune, unghiul în care era aşezată corabia morţii nu permitea deloc să-i vezi numele. În Fata şi corabia nr. 2, unghiul se deschisese, însă fetiţa (tot cu păr roşcat sintetic şi acum îmbrăcată în rochiţa cu buline roşii a Rebei) acoperea tot numele, mai puţin litera P. În Nr. 3, P devenise PER şi
Reba devenise destul de perceptibil Ilse, chiar şi întoarsă
cu spatele cum era. Pistolul cu harpon al lui John Eastlake se vedea în barcă.
Dacă Elizabeth recunoştea scena, nu lăsa deloc să se vadă
asta. Am împins-o încet de-a lungul şirului, şi corabia deveni tot mai mare şi mai aproape, catargele ei negre profilându-se ca nişte degete, velele ei atârnând ca nişte fâşii de carne moartă. Cerul înroşit scânteia prin găurile din pânze. Acum, numele de pe etambou era PERSE. Poate asta nu era tot - mai era loc pentru câteva litere - dar în cazul acesta, restul era ascuns de umbre. În Fata şi corabia nr. 6
(corabia dominând acum bărcuţa cu vâsle), fetiţa purta ceva ce aducea a costum de baie albastru, dintr-o piesă, cu o dungă galbenă în jurul gâtului. Părul ei, în tabloul de faţă, avea o tentă portocalie; era singura Fată din Barcă de identitatea căreia nu eram sigur. Poate era Ilse, dat fiind că
celelalte erau ea... dar nu eram întru totul convins. În tabloul de faţă, primele petale de trandafir începuseră să
apară pe apă (plus o minge galben-verzuie de tenis pe care
se puteau citi literele DUNL), şi stranii brizbizuri erau puse claie peste grămadă pe punte: o oglindă înaltă (care, reflectând apusul, părea plină de sânge), un căluţ de lemn pentru copii, un cufăr mic, un morman de pantofi. Aceleaşi obiecte apăreau şi în Nr. 7 şi Nr. 8, unde li se alăturau multe altele - o bicicletă pentru fetiţe sprijinită de trinchet, o stivă de cauciucuri la pupa, o clepsidră mare la travers. Şi aceasta din urmă reflecta soarele şi părea plină de sânge în loc de nisip. În Fata şi corabia nr. 8 pluteau mai multe petale de trandafiri între bărcuţă şi Perse. Se vedeau şi mai multe mingi de tenis, cel puţin o jumătate de duzină. Şi o ghirlandă de flori veştejite era agăţată la gâtul căluţului de lemn. Aproape că le simţeam mireasma în aerul nemişcat.
– Dumnezeule mare, şopti Elizabeth. Ce puternică s-a făcut.
Avusese culoare în obraji, dar acum dispăruse. Nu arăta în vârstă de optzeci şi cinci de ani; arăta de două sute.
Cine? am încercat să întreb, dar n-a ieşit nimic.
