– Dă-le dracu' de reguli, domnişoară Eastlake!
– BRA VISSIMO! strigă Mary, râzând şi ridicând mâinile spre tavan, şi la aceasta s-a mai auzit un rând de aplauze.
Unul mai zgomotos răsună când Rosenblatt reuşi în sfârşit să aprindă chibritul străvechi şi i-l întinse lui Elizabeth, care îşi aşeză între buze portţigaretul.
– Cine e de fapt, tati? întrebă Ilse încet. Pe lângă doamna bătrână care locuieşte mai jos pe alee, vreau să zic?
I-am răspuns:
– Din câte se spune, la un moment dat ea a fost scena artistică din Sarasota.
– Nu înţeleg de ce asta-i dă dreptul să ne îmbâcsească
plămânii cu fumul ei de ţigară, protestă Linnie. Linia verticală revenea între sprâncenele ei.
Ric zâmbi.
– O, cherie, asta după toate barurile în care am...
– Aici nu suntem acolo, zise ea, linia verticală
aprofundându-se, şi eu mi-am spus: Ric, oi fi tu franţuz, dar ai multe de învăţat despre americanca asta de lângă tine.
Alice Aucoin îi murmură ceva lui Dario şi, din buzunar, Dario scoase o cutie de Altoids. Răsturnă mentosanele în palmă şi-i dădu lui Alice cutia. Alice i-o întinse lui Elizabeth, care-i mulţumi şi îşi scutură ţigara în ea.
Pam urmări scena fascinată, apoi se întoarse spre mine.
– Ea ce părere are despre tablourile tale?
– Nu ştiu, am spus. Nu le-a văzut. Elizabeth îmi făcea semn să mă apropii.
– Vrei să mă prezinţi familiei tale, Edgar?
Am prezentat-o, începând cu Pam şi sfârşind cu Ric. Jack şi Wireman dădură şi ei mâna cu Palm şi cu fetele.
– După atâtea telefoane, mă bucur să ne cunoaştem în carne şi oase, i se adresă Wireman lui Pam.
– E valabilă şi viceversa, zise ea, măsurându-l din priviri.
Probabil îi plăcea ce vedea, pentru că zâmbi - şi era un zâmbet veritabil, din acela care-i luminează toată faţa. Am izbândit, nu-i aşa? Nu ne-a uşurat lucrurile, dar am izbândit.
– Arta nu e niciodată uşoară, tânără doamnă, spuse Elizabeth.
Pam coborî ochii spre ea, continuând să zâmbească sincer
- zâmbetul de care mă îndrăgostisem eu.
– Ştiţi cât timp a trecut de când nu mi-a mai spus nimeni tânără doamnă?
– Da, dar pentru mine arăţi foarte tânără şi frumoasă, spuse Elizabeth...
Asta era oare femeia care cu doar o săptămână în urmă
nu era decât un gogoloi bolborositor de brânză trântit în scaunul ei cu rotile? În seara asta mi se părea greu de crezut. Aşa obosită cum arăta, mi se părea imposibil de crezut.
– Dar nu la fel de tânără şi de frumoasă ca fiicele tale, continuă ea. Fetelor, tatăl vostru este - în toate privinţele -
un individ extrem de talentat.
– Suntem foarte mândre de el, zise Melinda, răsucindu-şi colierul. Elizabeth îi zâmbi, apoi se întoarse spre mine.
– Aş vrea să văd lucrările şi să judec singură. Îmi faci pe plac, Edgar?
– Cu toată bucuria.
Eram sincer, însă eram şi al naibii de agitat. O parte din mine se temea să primească opinia ei. Partea aceea credea că ea va clătina din cap şi-şi va livra verdictul cu francheţea la care-i dădea dreptul vârsta ei venerabilă: Facile... viu co-
lorate... foarte energice, fără-ndoială... dar poate nu o marereuşită. Până la urmă.
Wireman dădu să apuce mânerele scaunului ei, dar ea clătină din cap.
– Nu - lasă-l pe Edgar să mă împingă, Wireman. Lasă-l să-mi facă turul.
Smulse ţigara pe jumătate fumată din portţigaret, degetele ei noduroase mişcându-se cu o dexteritate surprinzătoare, şi o stinse pe fundul cutiei de mentosane.
– Iar tânăra domnişoară are dreptate - cred că ne-am săturat cu toţii de putoarea asta.
Melinda avu eleganţa de a se îmbujora. Elizabeth îi oferi cutia lui Rosenblatt, care o luă cu un zâmbet şi o aplecare din cap. De atunci mă tot întreb - ştiu că e morbid, dar da, mă întreb - dacă, ştiind că aceea avea să fie ultima ei ţigară, ar fi fumat-o până la capăt.
