16. SFÂRŞITUL JOCULUI

I

Wireman îmi oferi o pastilă de Lunesta ca să mă ajute să

dorm. Oferta m-a tentat, dar am refuzat-o. Am luat însă un harpon de argint, şi Wireman a făcut la fel. Cu pântecele lui păros atârnând uşor peste boxerii albaştri şi cu acea armă

specială a lui John Eastlake în mâna dreaptă, semăna cu o amuzantă reprezentare hiperrealistă a lui Cupidon. Vântul se înteţise şi mai tare; vuia pe lângă pereţii casei şi şuiera pe la colţuri.

– Să ţii uşile de la dormitor deschise, bine? întrebă el.

– Bine.

– Şi dacă se întâmplă ceva la noapte, strigă cât te ţin plămânii.

– Recepţionat, Houston. La fel să faci şi tu.

– Crezi că Jack o să fie în siguranţă, Edgar?

– Dacă arde desenul, n-o să păţească nimic.

– Tu te împaci cu ceea ce au păţit prietenii tăi?

Kamen, care mă învăţase să gândesc prin derivaţie. Tom, care-mi spusese să nu renunţ la avantajul terenului propriu.

Oare mă împăcăm cu ceea ce păţiseră prietenii mei?

Păi, da şi nu. Mă simţeam trist şi năuc, dar aş minţi dacă

aş spune că nu simţeam şi o josnică şi insidioasă uşurare; oamenii sunt, în unele feluri, nişte netrebnici de toată

groaza. Pentru că Tom şi Kamen, deşi îmi erau apropiaţi, nu intrau în cercul mirabil al celor care contau cu adevărat pentru mine. Pe acei oameni Perse nu reuşise să-i atingă. Şi dacă ne mişcăm repede, Kamen şi Tom aveau să fie singurele victime colaterale.

– Muchacho?

– Mda, am zis, având impresia că sunt strigat de la mare depărtare. Mda, sunt bine. Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine, Wireman, şi nu sta pe gânduri. Nu mă aştept să dorm prea mult.

II

Am stat întins în pat, uitându-mă la tavan, cu harponul de argint pe noptieră. Am ascultat vuietul egal al vântului şi freamătul egal al valurilor. Mi-amintesc că am gândit: O să

fie o noapte lungă. După care m-a furat somnul.

Am visat ceva cu surorile micuţei Libbit. Nu cu Marile Răutăcioase; cu gemenele.

Gemenele alergau.

Uriaşul le urmărea.

Avea DIIINŢ.

M-am trezit aproape complet pe podea, mai puţin un picior

- stângul - care era încă în pat şi complet amorţit. Afară, vântul şi valurile continuau să vuiască. Înăuntru, inima îmi bubuia aproape la fel de tare ca valurile care se spărgeau pe plajă. Încă o mai vedeam pe Tessie scufundându-se -

înecându-se în vreme ce mâinile acelea moi şi implacabile o strângeau de glezne. Era o imagine perfect clară, un tablou diavolesc în mintea mea.

Însă nu visul cu fetiţele care fug de arătarea-broscoi îmi făcea inima să galopeze, şi nu el era de vină pentru faptul că mă trezisem pe podea cu un gust de cupru în gură şi cu toţi nervii parcă în flăcări. Era mai degrabă felul în care te trezeşti dintr-un vis urât dându-ţi seama că ai uitat ceva important: să închizi aragazul, de pildă, şi acum casa e plină de miros de gaz.

Mi-am tras piciorul din pat şi l-am lovit de podea într-o explozie de mii de ace. L-am masat, cu o grimasă. La început, parcă aş fi masat o bucată de lemn, dar apoi

amorţeala începu să se stingă. Senzaţia că uitasem ceva vital, în schimb, nu.

Dar ce? Speram că expediţia noastră în capătul sudic al insulei va pune capăt întregii acestei tărăşenii urâte, purulente. Cel mai mare obstacol, în definitiv, era credinţa însăşi, şi atât timp cât a doua zi nu dădeam înapoi, în soarele puternic de Florida, puteam spune că pe acesta l-am depăşit. Era posibil să vedem păsări cu susul în jos sau un broscoi gigantic, monstruos, ca acela din visul meu, încercând să ne blocheze calea, dar aveam o bănuială că

acestea, în esenţă, nu sunt decât nişte vedenii - excelente când venea vorba de fetiţe de şase ani, dar nu foarte eficiente când era vorba de oameni în toată firea, mai ales înarmaţi cu harpoane cu vârf de argint.

Şi, desigur, urma să am la mine maculatorul şi creioanele.

Credeam că Perse se teme acum de mine şi de nou-descoperitul meu talent. Singur, încă incomplet vindecat de pe urma experienţei vecine cu moartea pe care o trăisem (încă simţind impulsuri suicidale, de fapt), poate că fusesem un bun câştigat în loc de o problemă. Pentru că

în ciuda vorbelor sale mari, acel Edgar Freemantle nu avusese de fapt o altă viaţă; acel Edgar nu făcuse decât să

schimbe fundalul existenţei lui de invalid din pini în palmieri. Dar odată înconjurat din nou de prieteni... odată ce conştientizasem lumea din jurul meu şi întinsesem mâna s-o ating...

Atunci devenisem periculos. Nu ştiu exact ce punea ea la cale - pe lângă dorinţa de a-şi recâştiga locul în lume, desigur - dar trebuie să fi crezut că, atunci când venea vorba de a face rele, potenţialul oferit de un talentat artist ciung este uriaş. Aş fi putut umple lumea de tablouri înveninate, pentru Dumnezeu! Dar acum mă răsucisem în mâna ei, exact cum făcuse Libbit. Acum eram ceva ce trebuie mai întâi oprit, apoi eliminat.

– E puţin cam târziu pentru asta, nemernico, am şoptit.

Şi atunci de ce simţeam în continuare miros de gaz?

Tablourile - în special cele mai periculoase, seria Fata şi corabia - se aflau încuiate la loc sigur, şi nu pe insule, exact cum dorise Elizabeth. După spusele lui Pam, nimeni din cercul nostru de membri ai familiei şi prieteni nu luase desene, cu excepţia lui Bozie, Tom şi Xander Kamen. Pentru Tom şi Kamen era prea târziu, şi ce n-aş fi dat să schimb lucrurile, dar Bozie promisese să-l ardă pe al său, aşa că

problema asta era rezolvată. Până şi Jack era asigurat, pentru că-şi recunoscuse furtişagul. Fusese însă o mişcare inteligentă din partea lui Wireman să-l întrebe. Eram doar surprins că nu întrebase dacă nu cumva îi dădusem lui Jack vreo lucrare eu însu...

Respiraţia mi se transformă în cioburi de sticlă în gât.

Acum ştiam ce uitasem. Acum, în fanta aceea adâncă a nopţii când vântul vuia afară. Fusesem atât de absorbit de expoziţia aia afurisită, încât nici nu mă gândisem la cel căruia îi mai dăruisem o lucrare înainte de expoziţie.

Mi-l dai mie?

Memoria mea, încă destul de nărăvaşă, mă surprindea uneori cu răbufniri de o claritate demnă de peliculele Tehnicolor. Îmi oferi una chiar acum. Am văzut-o pe Ilse stând desculţă în Micul Roz, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi bustieră. Stătea lângă şevaletul meu. Trebuise să-i cer să

se dea la o parte, ca să văd desenul care o fascina atât de tare. Desenul pe care nici nu-mi aminteam să-l fi desenat.

Mi-l dai mie?

Când s-a tras într-o parte, am văzut o fetiţă într-o rochiţă