M-am gândit la asta.

– Presupun că Maria şi Hannah au venit acasă de la şcoală

pentru o săptămână sau două, iar Eastlake e posibil să fi fost plecat cu afaceri o parte din lunile martie şi aprilie. Cei care au fost sigur acolo în tot acel timp erau Elizabeth, Tessie, Laura şi Nan Melda. Şi Elizabeth a încercat să-şi facă

noua „prietenă“ să dispară desenând asta. Mi-am lins buzele. Erau foarte uscate. A făcut-o cu creioanele ei colorate, cele din coşuleţ. Asta se întâmpla înainte ca Tessie şi Laura să se înece. Poate cu o seară înainte. Pentru că înecul lor a fost o pedeapsă, nu? Aşa cum şi faptul că

Tom urma s-o ucidă pe Pam ar fi fost pedeapsa mea, pentru că mi-am vârât nasul unde nu-mi fierbea oala. E clar asta, nu?

– Cristoase, atotputernice, şopti Jack. Wireman era foarte palid.

– Până atunci, nu cred că Elizabeth a înţeles. M-am gândit la asta, apoi am ridicat din umeri. La naiba, nu-mi amintesc cât de multe înţelegeam eu la patru ani. Dar până atunci probabil că cel mai rău lucru care i se întâmplase în viaţă -

în afară de faptul că a căzut din şaretă, şi pun pariu că pe acesta nici nu şi-l amintea - a fost să fie bătută la fund de tăticu' sau să fie plesnită peste mână pentru că a încercat să ia una dintre tartele cu gem ale lui Nan Melda înainte ca acestea să se răcească. Ce ştia ea despre natura răului?

Ştia doar că Perse este rea, că Perse este o păpuşă rea şi nu una bună, că-şi pierduse controlul şi că-şi pierdea controlul întruna, că trebuie trimisă de acolo. Aşa că Libbit şi-a luat creioanele şi nişte foi de hârtie şi şi-a spus: „O să

reuşesc. Dacă nu mă grăbesc şi dau tot ce pot, o să

reuşesc.“ M-am oprit şi mi-am trecut mâna peste ochi. Cred că aşa a fost, dar vă rog să nu luaţi ad litteram tot ce vă

spun. Poate că amestec lucrurile cu ce-mi amintesc din

proprie experienţă. Poate că mintea îmi joacă din nou feste.

Feste din alea prosteşti şi nesărate.

– Nu te ambala, muchacho, zise Wireman. Ia-o încet. A încercat s-o facă pe Perse să dispară desenând. Cum se poate face asta?

– Desenezi şi apoi ştergi.

– Şi Perse n-a lăsat-o?

– Perse n-a ştiut, sunt aproape sigur de asta. Pentru că

Elizabeth se putea ascunde atunci când voia. Dacă mă

întrebi cum, nu-ţi pot spune. Dacă mă întrebi dacă asta a fost ideea ei - o soluţie la care a ajuns singură la vârsta de patru ani...

– E destul de plauzibil, zise Wireman. Într-un fel, e o idee copilărească.

– Nu înţeleg cum de s-a putut ascunde de Perse, spuse Jack. Adică...

O copiliţă?

– Nici eu nu ştiu, am admis.

– În orice caz, n-a funcţionat, zise Wireman.

– Nu. N-a funcţionat. Cred că a făcut desenul şi sunt sigur că l-a făcut în creion, şi cred că după ce l-a terminat, l-a şters complet. Probabil că asta ar fi ucis o fiinţă umană, aşa cum eu l-am ucis pe Candy Brown, dar Perse nu era o fiinţă

omenească. A reuşit doar s-o înfurie şi s-a răzbunat pe Elizabeth luând gemenele, pe care ea le idolatriza. Tessie şi Laura nu s-au dus pe potecă spre Shade Beach ca să caute alte comori. Au fost împinse într-acolo. Au ajuns în apă şi pierdute au fost.

– Doar că nu pe veci, spuse Wireman şi ştiam că se gândeşte la anumite urme de picioare mici. Ca să nu mai pomenesc de arătarea care fusese în bucătăria mea.

– Nu, am aprobat. Nu pe veci.

Vântul suflă din nou, de data aceasta destul de tare încât să facă ceva să se lovească puternic de latura dinspre golf a casei. Am tresărit tustrei.

– Cum a pus stăpânire pe Emery Paulson ăsta? întrebă

Jack.

– Nu ştiu, am răspuns.

– Şi Adriana, spuse Wireman. Perse a prins-o şi pe ea?

– Nu ştiu, am zis. Poate. Cu reticenţă, am adăugat: Probabil.

– Noi n-am văzut-o pe Adriana, spuse Wireman. Asta e sigur.

– Nu încă, am răspuns.

– Dar fetiţele s-au înecat, interveni Jack. De parcă ar fi vrut să clarifice lucrurile. Perse, arătarea asta, le-a ademenit în apă. Sau aşa ceva.

– Da, am spus. Sau aşa ceva.

– Dar apoi s-a organizat o misiune de căutare. Cu participarea unor străini.

– A fost musai, Jack, zise Wireman. Oamenii ştiau că fetele au dispărut. Shannington, înainte de alţii.

– Ştiu asta, spuse Jack. Asta încerc să spun. Deci, Elizabeth şi tatăl ei şi menajera au tăcut mâlc?

– Ce alternativă aveau? am întrebat. Ţi-l imaginezi pe John Eastlake spunând în faţa a patruzeci sau cincizeci de voluntari: „Bau-baul mi-a luat fiicele, căutaţi bau-baul“? E

posibil ca el să nici nu fi ştiut. Deşi trebuie să fi aflat la un moment dat.

Mă gândeam la desenul cu el strigând. Strigând şi sângerând.

– Sunt de acord că nu aveau de ales, zise Wireman. Eu vreau să ştiu ce s-a întâmplat după ce s-au încheiat căutările. Înainte să moară, domnişoara Eastlake a spus ceva cum că trebuie s-o cufundăm înapoi în somn. Se referea la Perse? Şi dacă da, cum funcţionează aşa ceva?

Am clătinat din cap.

– N-am habar.

– De ce n-ai habar?

– Pentru că restul răspunsurilor se află în partea dinspre sud a insulei, am spus. La ceea ce a mai rămas din