– Poate că toţi trei sunt pe drum încoace la momentul acesta, propuse Rosenblatt.
– Mi se pare puţin probabil. Elizabeth e foarte plăpândă şi istovită de boală. Nici cadrul nu-l mai poate folosi.
– Sunt sigur că situaţia se va rezolva de la sine, zise Jimmy. Între timp, ar trebui să închinăm un pahar.
– Trebuie să închinăm un pahar, Edgar, sublinie Dario.
– Mersi, băieţi, sunteţi foarte amabili, şi m-aş bucura să
beau un pahar cu voi, dar mă aşteaptă familia afară şi vreau să fiu alături de ei cât se uită la celelalte tablouri ale mele, dacă nu vă deranjează.
Jimmy spuse:
– E de înţeles, dar...
Dario îl întrerupse, vorbind încet.
– Edgar, expoziţia e un succes de vânzare. M-am uitat la el.
– Îmi cer iertare?
– Nu credem că ai avut ocazia să te plimbi şi să vezi toate bulinele roşii, zise Jimmy. Zâmbea, rumen în obraji. Toate tablourile şi schiţele care erau de vânzare au fost vândute.
Jacob Rosenblatt, contabilul, rosti:
– Treizeci de tablouri şi paisprezece schiţe. E nemaiauzit.
– Dar... îmi simţeam buzele amorţite. L-am privit pe Dario cum se întoarce şi de data aceasta ia o tavă cu pahare de pe raftul din spatele mesei sale de lucru. Aveau acelaşi imprimeu floral ca sticla de Perrier-Jouet. Dar preţul pe care l-ai pus pe Fata şi corabia nr. 7 a fost de patruzeci de mii de dolari!
Din buzunarul sacoului său negru şi simplu, Rosenblatt extrase o fâşie de hârtie care trebuie să fi ieşit din maşina de calcul.
– Tablourile au strâns suma de patru sute optzeci şi şapte de mii de dolari, iar schiţele alte nouăsprezece. Totalul se ridică la puţin peste o jumătate de milion de dolari. E cea mai mare sumă pe care Scoto a încasat-o vreodată în timpul unei expoziţii cu operele unui singur artist. O realizare uimitoare. Felicitări.
– Toate? am întrebat pe o voce atât de firavă, că abia o auzeam şi eu. M-am uitat la Dario în timp ce el îmi punea un pahar de şampanie în mână.
El încuviinţă din cap.
– Dacă ai fi hotărât să vinzi Fata şi corabia nr. 8, cred că
numai tabloul acela ar fi adus o sută de mii de dolari.
– De două ori pe atât, completă Jimmy.
– În sănătatea lui Edgar Freemantle, Ia începutul strălucitei sale cariere! proclamă Rosenblatt şi ridică paharul. Am ridicat şi noi paharele şi am băut, neştiind că strălucita mea carieră ajunsese, din motive practice, la sfârşit.
Am trăit un moment de glorie, muchacho.
IV
Pe când străbăteam mulţimea înapoi spre familia mea, zâmbind, şi schimbam amabilităţi cât de grăbit puteam, Tom Riley mă acostă.
– Şefu', astea-s incredibile, zise el, dar şi puţin înfricoşătoare.
– Presupun că ăsta-i un compliment, am răspuns.
Adevărul era că pe mine mă înfricoşa să vorbesc cu Tom, ştiind ce făcusem în privinţa lui.
– E categoric un compliment, spuse el. Ascultă, văd că te întorci la familia ta, aşa că eu mă duc să dau o raită.
Şi dădu să plece, dar eu l-am apucat de cot.
– Stai cu mine, l-am rugat. Împreună putem scăpa de toţi băgăcioşii. Singur s-ar putea să ajung doar pe la ora nouă la Pam şi la fetele mele.
El râse. Bătrânul Tommy arăta bine. Pusese câteva kilograme pe el din ziua aceea la lacul Phalen, dar citisem că antidepresivele au uneori efectul acesta, mai ales la bărbaţi. La el, câteva kilograme în plus dădeau bine. Nu mai avea ochii aşa de înfundaţi în orbite.
– Cum te mai simţi, Tom?
– Păi... sincer să fiu... deprimat.
Ridică o mână în aer, ca pentru a înlătura vorbele de compătimire pe care nu le rostisem.
– E o chestie de dezechilibru chimic şi-mi e al naibii de greu să mă obişnuiesc cu pastilele. Îţi înceţoşează gândurile la început - aşa am păţit eu, în orice caz. Le-am abandonat
o vreme, dar acum le iau iar şi viaţa arată mai bine. Ăsta e ori efectul endorfinelor false, ori al primăverii în Minnesota, teritoriul celor un miliard de lacuri.
– Şi Compania Freemantle?
– Bilanţul e pozitiv, dar nu e acelaşi lucru fără tine. Am venit aici gândindu-mă că te pot convinge să te întorci. Apoi am aruncat o privire la lucrările astea şi mi-am dat seama că zilele tale în industria construcţiilor probabil că au luat sfârşit.
